Plesni-ţi-aş piticul!

Te simt confuz,cititor semi-plictisit-semi-curios-semi-amvazuttotceseputeapefacebook. Oare la ce face referire cuvântul PITIC? E legat de liliputani? E legat de membrul unei formaţii? Poate este ceva cu o conotaţie erotică pentru inhibaţi şi complexaţi. Nu. Este vorba, desigur, de PITICUL din căpşorul fiecăruia dintre noi. Acel pitic mai mult sau mai puţin suportabil, mai mult sau mai puţin prezent, mai mult sau mai puţin ciudat,diferit,complex,abstract,idiot. E acolo cu noi de când ne naştem până când ne stinge becul în cutiuţa cu surprize. Spre deosebire de îngeraşul păzitor, fratele lui piticul-de-după-dulap ce te vede atunci când nu eşti cuminte, Moş Crăciun, Zâna Măseluţă, iepuraşul de Paşti şi întreaga listă de prezenţe senzorial absente din viaţa noastră, Piticul neuronal,l-aş numi, nu ne părăseşte niciodată. Lămurit? Mergem mai departe.


Astăzi voi discuta despre Piticul Social
La bine şi în special la rău, eu sunt cu piticul meu! 


Ai observat vreodată reacţiile oamenilor de lângă tine?Le-ai cunoscut piticul? E destul de basic treaba: ne simtem bine împreună, ne simtem trişti particular.Să nu exagerez, nu este 100% valabilă această ipoteză, dar să fim serioşi apare în mod repetat. 
Ca să fim corecţi până la capăt hai să divizăm poporul în 3 categorii de pitici:
Piticul I: Când sfinţii vin!- este compusă dintr-un număr foarte apropiat de 0. Nu o să ii discutăm pe aceştia, nu am avea de ce, eu personal le respect existenţa, le regret numărul infim şi le doresc toate cele bune. 
Piticul II: Nesimţiţii...cu obraz!- Aştia mulţi cărora nu le pasă mereu sau de oricine, dar la o adică nu refuză să ofere o mână de ajutor celui în cauză. Ei pot să fie blânzi sau indiferenţi, reci sau calzi, acolo sau în altă parte. Sună egoist,dar nu este. În fond, aceşti oameni formează echilibrul societăţii acesteia axate pe un dezaxat feroce. Bravo vouă,celor din categoria de mijloc,dar fără 'cum laude'. Nu bravăm cu bunul simţ.
Piticul III: Ferească-te Sfântul!- Ai nevoie de ajutor,te ignoră sau te ajută în exces. Te fac să te simţi prinţ sau cerşetor, te îngroapă-dezroapă-şi îngroapă la loc. Aceştia sunt monstre ale ipocriziei, falsităţii şi blocajului cognitiv.
Ar fi în stare să se bucure de problemele omului cu zâmbetul satisfacţiei de a mai putea înfunda sau desfunda pe cineva. Ei sunt Dumnezeu şi fără ei pământul nu-şi mai face rotaţiile.Mda.


De ce acceptăm Piticul Social defect?
Nu te pune cu Piticul prost, goliciunea casei sale l-a relaxat!


Există numeroase motive pentru care acceptăm rebuturile în societate. Primul ar fi desigur evidentul-nu ai unde să-i trimiţi şi nici dreptul. Apoi, ce să faci când aştia se-nmulţesc cu rapiditatea musculiţei de ţuică şi dispar mai lent ca Ming(http://en.wikipedia.org/wiki/Ming_(clam) . Lăsăm pitici în pace pentru că ni se spune că nu avem ce să facem, poate că noi suntem aia ciudaţi, să îi înţelegem în tot felul de situaţii ce nu au nici macar o legătură cu realitatea în sine. Îi înghiţim poate pentru că suntem laşi sau poate prea plictisiţi să mai deschidem gura.Uneori e vorba de situaţie, alteori de contextul trecut sau recent. Uneori pur şi simplu nu dăm doi bani pe piticul cuiva. Diverse.
Sunt aproape convinsă că dacă aş putea să scot piticul cuiva afară din încăperea sa uneori mult prea îngustă, lumea ar fi mai frumoasă. Vise.
Şi nu e de glumit cu piticii ăştia, nu! Pitici ca ăştia au ucis oameni, au cauzat daune, au destrămat familii, şi-au bătut joc de persoane nevinovate, au manipulat şi aşa mai departe. Mic mic,dar dă cu tine de nu te vezi! Dar îi acceptăm. Majoritatea pentru că am cedat nervos şi am ales să ne trăim viaţa particular. Bravo din nou.


Ce ne facem cu Piticul?
Ei bine, plesni-ţi-aş piticul! 


Da,pot face asta. Pentru că nu este normal să întreţinem şi susţinem imbecilitatea socială.Pentru că nu este normal să simţi că păşeşti pe cuie atunci când un pitic nevrotic te face să te simţi rău. Pentru că o să te simţi infinit mai bine atunci când piticul tău nu a fost ignorat ci susţinut pentru o cauză nobilă ca: plesnirea oligofrenilor cu facultate. Palmele morale prind bine. Dacă nu inculpatului atunci ţie. Totuşi este ceva mai mult decât nimicul frustrant al consumului constant de bullshit-uri din partea unor subclasaţi. Curaj!


Să nu cedăm ostaşii mei de seamă! Fiecare zi de 'azi' e zi de plesnit. Scrie dreptatea pe dosul palmei şi loveşte moral,nu fizic,un pitic!

Lasă Să Doară – Adevărul meu

Spune-mi omule, unde te duci tu așa grăbit? Sincer nu văd unde alergi, pentru că dincolo de țelul tău maxim, de altfel simplist odată atins, nu mai există nimic. Cine ți-a spus că lumea nu are margini, probabil ți-a explicat și cum casa din pădurea fermecată este toata din turtă dulce și belșug.  Desigur, îți e atât de teamă că tu, om ambițios, nu o să atingi la timp- ”linia de sosire”- încât refuzi inexistența simplă și logică a limitelor. Dacă nu ar exista limite, nu ai avea ocazia ca la un moment dat să respire adânc și să spui : acesta este punctul meu de sosire.

Mi se lipește un zâmbet semi-amar pe față, când realizez numărul celor ce trecându-și plictisiți ochii pe aceste rânduri citesc de fapt – LIMITĂ = STAGNARE =  MAI PUȚINI BANI = RATARE

De acord. Nu stagnăm, dar asta nu înseamna că toata viața noastră evoluăm. Ci la un moment dat al vieții noastre ne plimbăm pe țărmul limitei proprii bucurându-ne de modul în care i-am dat formă, i-am accentuat conturul, i-am rotunjit colțurile. (Sincer acum. Câți dintre voi consideră că LIMITA este ceva normal și bun și nu un dezastru social?)

 ”Mai mult, mai mult!” când de fapt majoritatea nu faceți nimic altceva decât să încercați marea cu degetul și să constipați societatea prin preconcepții, judecăți emise pe fapte doar auzite. Vedeți o minte strălucită și așteptați să  fie hârtia minune ce ne va șterge pe toți de rahat. Pledați nevinovăția, predați stereotipia și confundați EVOLUȚIA, CALEA ASCENDENTĂ cu un fel de joculeț MiniClipist ce nu se va termina niciodată. Nu-i de mirare că în momentul LIMITEI, mulți clachează și mai rău, mulți renunță la parcurgerea unei alte etape.

[Trebuie sa fac o mica precizare - Am evitat să pronunț până în acest moment cuvântul – Sentiment, aparent lumea are migrene sau glume neîntrerupte când vine vorba de constanta noastră existență. Sentimentele nu au limite. Impuse, deduse, corupte, oprite, dorite, stompate, fabricate, flagelate, acceptate, luminate,-ntunecate, ele nu au limite. Ele sunt cele care exploatate în cel mai pur sens, pot ajunge să te împlinească.]

Așa cum o văd eu, viața e un concert. Toate instrumentele își au rolul foarte bine știut și asumat. Ultimele clipe sunt ale unui solo ce-și dă ultimul recital, plin de forță, de experiență, de cunoaștere, de dor, de putere. O vioară veche, dar cu anii tinereții fixați în minte și suflet. Aceea este limita ei. Orice ar fi peste, sub, în plus sau în minus – nelimitat- ar reduce frumusețea acelei limite.

Cântă-ți viața exact așa cum vrei. Nu cum e normal. Nu cum trebuie. Nu cum ai citit/auzit. Du a ta partitură de la DO de jos până la DO de sus. DO it

RECOMAND : http://www.youtube.com/watch?v=efhxEJA-hB4 

Gânduri pentru mai târziu (10)

Lasă-mă 5 secunde.Nu m-am născut în petec de cuvinte,nu ştiu cum să le dezlipesc de buzele ce se strivesc între ele fără milă.În faţa mea,nimic.În umbra mea,trupul tău neclintit.Roşu-nchis ce-a mai rămas din oja mea cojită,capătă nuanţe de vişină putredă în contopirea întâmplătoare cu roua târzie a obrajilor mei.Nu ştiu cum, deşi mi s-a promis din cărţi străbune o veşnicie eternă în fericiri,pieptul meu acoperit de mohair ieftin îşi caută acum accesoriul sângeriu…Cred că îl aud bătând ritmic în umbra mea,dar nu vreau să mai ascult nici măcar un “tic”, deci taci!

Lasă-mă 4 secunde.Nu stiu,nici acum după atât timp cum să îţi spun NU! Legănată de priviri pătimaşe,renunţ la defaimarea definiţiei de TU şi cu o speranţă stearpă în mâini mă răsucesc ades’ pe călcâie şi atârn cu teamă în braţele tale. De-ai zice “stai“ m-aş face piatră şi-aş zăbovi în prezenţa ta un timp.

Lasă-mă 3 secunde. Cu ochii strâns închişi să-ţi uit fiinţa în nepăsare şi să...lasă-mă!

Lasă-mă 2 secunde. Pentru a-mi ierta trecutul,cel banal prin definiţie şi extravagant prin descriere; să-mi sudez gratiile rupte şi să smulg funia de catifea din jurul meu. Scoate-mă din încleştarea ta stupidă,eu azi nu mai pot să stau aici.

Lasă-mă o secundă. Îmi cobor privirea şi ridic ciobul de jos; mă reflect în el diform; îl pun lângă rama spartă. Păstrează-mi gandul. De azi - nici O secunda a ta .

Ventrilocul

( Acest text se citește fără prescripție de orice fel. Dacă apar manifestări neplăcute, adresați-vă psihologilor sau psihiatrilor.Nu v-a rugat nimeni,oricum, să îl citiți.)

Răspunsul ideal al întrebării „Ce vrei să faci cu viața ta?”: “ Eu știu ce am de facut ! În acești ani de viață, m-am maturizat și am căpătat experiența necesară, dar în NICI un caz completă pentru evoluția mea ca și persoană într-o societate atât de bine închegată. Alături de călăuzii mei, ce mă ghidează și mă feresc de posibilele experiențe neplăcute – voi lupta pentru O VIAȚĂ ( căci doar una avem și cât de des uităm acest lucru) BUNĂ ȘI PROSPERĂ. Îmi voi reprima ideile contradictorii și îmi voi omogeniza gândirea la nivelul tuturor celorlalți.

Desigur cele relatate mai sus, sunt într-adevar gânduri benefice majorității. Și cu siguranță o astfel de gândire aduce cu sine o viață calmă și bună( în limitele definiției de BUN al fiecăruia). Și probabilitatea ca la vârste de sub/putin peste 20 de ani să te poți declara “învățat” este redusă la scale impresionant de mici. Adevărat.

DAR. Psihologia – da știința nebunilor cum o definesc “normalii” – ne traduce viața ca pe un bun propriu și personal. Ne pune în legături de tot felul, cu cei din jurul nostru, fără a ne răpi însă a noastră integritate, a noastră decizie, al nostru drum în viață. Avem dreptul să spunem NU STIU. Avem dreptul de a face o greseală atât timp cât ne asumăm responsabilitatea pentru aceasta. Avem dreptul să nu luăm alte vieți exemplu și avem cu siguranță dreptul de a nu trebui întotdeauna să facem ceva.

Suntem sufocați, odată cu pătrunderea în viața adultului tânăr, de mecanisme atât de bine ancorate în societate de ai nostrii strămoși. Gândiți-vă: sunt atâtea vieți ce au trăit înaintea noastră, încât dacă am accepta să învățăm din alte experiențe, am trăi viețile lor și nu ale noastre.

Acum poate vă întrebați: dar de ce să greșim? Ce este atât de reconfortant în a face o greseală în loc să o ocolești prin prisma antecedenților? – Ei nu sunt TU. Doar pentru că situația de bază coincide, persoanele implicate și structura per-total sunt altele! TU ești altul, TU simți altceva corelat cu evenimentul, TU iei alte decizii!

Suntem atât de disperați să încolăcim frânghii peste “membrele” persoanelor apropiate, încât nu auzim țipetele de “durere” din partea acestora. Urlete “rebele” ce imploră eliberare.“ Nici nu știu oamenii câte uși se trântesc în umbra unui NU”. Ne-am robotizat .Spunem ce vrem să se auda pentru că de ascultat,nu mai vrem să ascultăm și nici măcar să fim ascultați. Monotonia și coerența hipnotizantă sunt acum un lux, în care fiecare dimineață este reprezentată sub aceeași grafică: cafea,un oftat lung și pornirea la drum. Ziua de mâine nu mai există și nici necunoscutul din ea. Știm bine de ieri ce vom face maine. Știm bine și ce vom face noi și și ce au făcut “ăia mulți” acum mult timp.

Răspunsul greșit:“ Uite ce am eu de gând – să-mi trăiesc viața!”

Deși un răspuns scurt și simplu, acesta poate genera multiple întrebări,discuții pâna la preinfarct. Ce înseamnă “să-mi trăiesc viața”? Care e definiția progeniturii de VIAȚĂ? Cine a împuternicit firava creatură, cu arta tricotării de experiențe noi și inedite? De aici - retezarea aripilor cu orice preț.

Unii aleg să și le bandajeze și să riște,alții și le dezrădăcinează și pun în locul lor cioturi ale altor aripi vechi.

“Am vârsta la care vreau să mă lași să trăiesc. La care vreau să rup sforile. La care vreau să mă ridic de pe genunchii tăi de VENTRILOC și să pășesc și să vorbesc Eu pentru Mine!”

Teoriile, întotdeauna frumoase și precise. Cum stau neclintite de vreme și se amuză de sora lor practica. În fapt, câți aveți curajul să priviți în ochii trecutului și să spuneți răspicat NU, când manipularea e atât de dulce. Când suntem atât de mecanizați și atât de falși și triști, încât VIAȚA(UNA,DOAR UNA) o lăsăm în mâinile “pricepuților”,“cunoscătorilor” ce au greșit de mii de ori mai mult ca noi,doar că nu am asistat la eroare!

Interesant este și cum există unii tineri atât de îndoctrinați de aberațiile acestea vechi, încât susțin cauza și somatizează cu aceasta. Cum să îți permiți,în fond…să îți trăiești propria viata.

Gânduri pentru mai târziu (9)

Ce știu eu, nu?! Doar mie mi s-a întâmplat să pun un picior în fața celuilalt pe o stradă plină de “goi” și să nu îmi pot explica de ce mă aflu aici, acolo, acum, atunci…oricând-oriunde. Doar mie mi se pare că mă sufoc în umbra jegoasă a unor cuvinte aruncate mult prea repede în pieptul unui inocent. Ne hrănim din ce în ce mai des cu speranțe fondate de nimic. Ne pripim să zdrobim suflete și apoi rămânem cu un zâmbet idiot pe față, în timp ce mâna altcuiva adună cioburile provocate.

Lumea a obosit. Eu am obosit să mai adulmec înecăcioasele pretenții de la oameni ce nu au dreptul să mi le ceară. Și ați amuțit toți! Nu se mai deschide o gură să sfâșie tăcerea asta stearpă și rece, ignoranța cea de toate zilele. Plângeți în colțuri aspre și blestemați destinele nevinovate, invocați un stupid ghinion și respingeți tot.


În fiecare zi un sentiment se “sinucide” – un om se joacă de-a baba oarba cu viața lui – cineva îți spune să renunți pentru că nu poți și tu, oricine ai fi dacă esti, accepți asta! Demnitatea s-a dus de mult și tu te minți cu nesimțire că mâine cineva te va scoate la lumină. “Cineva”,oricine, Dumnezeule, numai să nu fii tu!


Responsabilitatea și-a pierdut conotația de când a aparut Vina. Înțeleg că nu ne mai pasă…cum să ne mai pese, în fond…ce mai e de păsat? Greșeala a devenit fatalitatea mândriei și ai dreptul să greșești doar dacă accepți să slujești dreptatea altcuiva.


Dacă închid ochii și mă răsfăț cu o clipire, trei și-au luat viața și cei din jur nu înțeleg de ce, bătrânii mor prematur prin excluderea lor din societate și copiii sunt investiție. Suntem furioși, dar ne facem complimente. Nu vede nimeni cât de patetic e un zambet scârbit și dezgustat? Ne place să construim punți, dar trântim uși la capate…Lași.O puzderie de lași, fricoși și falși.