Ea

Se scurg amintiri din gene si cad;

Cad In “lacul dulce” pe margine de pat.

Mi-e dor de soareci, mohair si povesti,

De perii, de zgaibe, halatul cel vechi,

Imbratisari, culori… si tras de urechi…

Din strans de trifoi si raze de soare,

Ramas’am in ploaie cu ganduri amare…

Zambesc  tresarind in graba pe strada,

O vad eu in altii, deci sper sa ma vada…

Dor.

A amorțit…

În fiecare noapte adoarme sub patimile minții sale și îi pleacă cearcăne de dor sub pleoapele strânse cât să nu i se deschidă. Îi plăcea noaptea – nu-i mai place noaptea. Noaptea îi încleștează degetele pe-așternut și îi umezește fruntea. Noaptea o trezește brusc în neclintitul coșmar. Noaptea îi încrețește fruntea și îi acoperă ochii-n negru. Noaptea o lasă singură și îi smulge bucăți din ce-a mai rămas din suflet. A ajuns să urască noaptea… Când oare s-a întâmplat asta?

Diminețile încep la fel. Amorțite. Stă pe marginea patului nemișcată sprijinindu-se-n mâini și cu privirea în podea. Câteodată mâna îi mai trece prin păr și se oprește acolo doar cât să apuce să-și dea seama că înca e vie – cumva. Încearcă să se ridice în fiecare dimineață și cu cât încearcă mai tare cu atât se duce mai jos. Oamenii amorțiți parcă nu trebuiau să mai simtă nimic… Au mințit-o.

Pașii ei sunt acum atât de mărunți încât ai spune că nu vrea să se desprindă de ceea ce lasă în urmă. Nu, nu vrea. Capul ei e-o cutie plină de scurt metraje  vechi… E-un cinematograf părăsit și anost. Singurul neon din spate ce licăre, stă să se stingă. Mai trec suflete pe lânga ea și strigă din ușă să vadă dacă-i cineva acolo… Dar nimeni nu intră. Și de ce ar intra? Sunt filmele ei la nesfârșit…

Nu este o imagine plăcută. Este doar o imagine. O imagine alb-negru pătată de cafea și amintiri. O imagine amorțită în ochii unei vieți. O imagine ce i-a făcut șanțuri în obraji și le-a împletit sub fața-i tremurandă. O imagine ascunsă sub reviste colorate.

Îi e dor… să-i spună cineva că îi e dor, dar nu poate să mai vorbească. 

Oamenii din Mohair

Pulover. O croșetare continuă și monotonă a unui material moale sau tare, fin sau aspru, scămoșat sau nu,în ochiuri largi sau strâmte, mari sau mici, cu model sau simplu.

Om. O croșetare continuă și aproape ritualică a unui “material” moale sau tare, fin sau aspru, scămoșat sau nu, în “ochiuri” largi sau strâmte, mari sau mici, simplu sau compus.

Ibricul din metal rece și zgâriat, zace sub presiunea focului veștejit. Apa își aruncă ai săi stropi fierbinți peste margini pentru a se salva de la evaporare, dar nimeni nu pare să o bage în seamă. Și-ar fi dorit el, ibricul, să fie ceainic și să-și fluiere durerea, dar se descurcă așa cum poate. Geamul slab deschis își leagănă rugina în bătaia unui aer mult prea tăios. Umbre acoperite de pulovere cu mâneci lungi, trase peste coate mișună în scobiturile cutiei de beton. Sunt oameni în pulovere și afară, zgribuliți și grăbiți. Unii spre case alții spre mai bine.

Sunt în stradă, pe trotuar și-mi sprijin talpa murdara de o bucată de grilaj prăfuit al unui fost butic de ziare.

Oamenii din Mohair sunt  peste tot și de toate felurile. Unii sunt culori, alții non. Unii sunt liberi, alții sunt 

prinși în curele sau bretele. Unii sunt suflecați la mâneci, alții nu. Dar tuturor le-a fost rece și toți vor să le fie cald. Pe unii îi vezi cum le iese câte un fir, alții se destramă pur și simplu în căutarea unei andrea…

Oamenii din Mohair închid ochii și tricotează amintiri în bucle mici de lână fină, ce și le lipesc ulterior pe ghemul roșu și înghețat pentru a îl face să mai simtă ceva… Ei păstrează și mirosuri de parfum… Unii au glugă cu nod de lacrimi înnodate sub bărbie, alții au etichete lipite pe spate… Dar nimeni… Nimeni nu e gol!

Am uitat să țesem. Am uitat să împletim. Am uitat să reparăm. Tot ce căutăm, vrem să fie nou și impecabil. Mohairul vechi zăbovește în dulapul plin de așchii… Îl îmbibăm cu naftalină și apoi ne plângem că a căpătat odor. Îl mai probăm din când în când de dor, apoi îl aruncăm pe pământul rece și fugim.

Cineva încearcă să ne fure mohairul! Cineva încearcă să ne toarcă-n fus prea greu… Cineva ne pătează cu gânduri inutile și cineva ne taie firele de susținere. Unde mi-e umerașul  căci am obosit… 

Am ținut și de cald… am fost dat și jos. Am fost cărat mai departe sau uitat într-un bar ieftin cu țigări la bucată...M-am umplut de fum și m-a durut spătarul ce-mi apăsa pe piept… Dar am decis! -

-Îmi trag puloverul vechi pe mine și-mi relipesc firele de păr rebele, de cap. Nu-mi pun eșarfă… sunt destul de sufocată și așa. Bocancii vechi își leagă singuri ațele – sunt afară și aerul îmi inundă plămânii seci. Îmi arunc mâinile în buzunare. Rotesc gâtul cât să mă feresc de ucigașii fără vină. Nu vreau să mai aud că “a dat o mașină peste mine” când în fapt era un om. Încă mai zâmbesc  pe stradă,în ciuda faptului că nimeni nu pare dornic să-mi raspunda… Puloverul meu mă încălzește. Îl fac să fie nou.-

Nu toți suntem copaci

Nu. Copaci am fost odată la-nceput!

Demult atunci pe vremea când vântul era mut.

Cu ramuri lungi,cu frunze-n dungi,

Cu gânduri limpezi și adânci.

De ieri ne-am transformat în foi,

În coli, file și pagini moi,

În patimi neîmpărtășite,

În amintiri pre-veștejite,

În iubiri reci și lacrimi seci -

“Aș vrea să plec...n-aș vrea să pleci.”

Eu sunt ciornă murdărită!

Zvârlită-n vânt și răscolită!

Am fost albă-acum gălbuie;

Eram caiet-acum hârtie;

Voiam condei, acum doar pix -

„Nu mă scoate din abis...”

Cu simplitate și mândrie,își povestii privindu-se-n hârtie,

Despre o filă ruptă prea devreme, lăsată cu ideea de-a se teme,

Despre stiloul ce-a scris-o greșit...despre ce-a vrut și ce-a primit!

Nu toți suntem copaci și-a zis copila,

Nu toți purtăm semnătura lui Neruda sau Bacovia.

Nu toți rămânem ne-ndoiți de autori,

Dar toți, absolut toți suntem comori!

Plesni-ţi-aş piticul!

Te simt confuz,cititor semi-plictisit-semi-curios-semi-amvazuttotceseputeapefacebook. Oare la ce face referire cuvântul PITIC? E legat de liliputani? E legat de membrul unei formaţii? Poate este ceva cu o conotaţie erotică pentru inhibaţi şi complexaţi. Nu. Este vorba, desigur, de PITICUL din căpşorul fiecăruia dintre noi. Acel pitic mai mult sau mai puţin suportabil, mai mult sau mai puţin prezent, mai mult sau mai puţin ciudat,diferit,complex,abstract,idiot. E acolo cu noi de când ne naştem până când ne stinge becul în cutiuţa cu surprize. Spre deosebire de îngeraşul păzitor, fratele lui piticul-de-după-dulap ce te vede atunci când nu eşti cuminte, Moş Crăciun, Zâna Măseluţă, iepuraşul de Paşti şi întreaga listă de prezenţe senzorial absente din viaţa noastră, Piticul neuronal,l-aş numi, nu ne părăseşte niciodată. Lămurit? Mergem mai departe.


Astăzi voi discuta despre Piticul Social
La bine şi în special la rău, eu sunt cu piticul meu! 


Ai observat vreodată reacţiile oamenilor de lângă tine?Le-ai cunoscut piticul? E destul de basic treaba: ne simtem bine împreună, ne simtem trişti particular.Să nu exagerez, nu este 100% valabilă această ipoteză, dar să fim serioşi apare în mod repetat. 
Ca să fim corecţi până la capăt hai să divizăm poporul în 3 categorii de pitici:
Piticul I: Când sfinţii vin!- este compusă dintr-un număr foarte apropiat de 0. Nu o să ii discutăm pe aceştia, nu am avea de ce, eu personal le respect existenţa, le regret numărul infim şi le doresc toate cele bune. 
Piticul II: Nesimţiţii...cu obraz!- Aştia mulţi cărora nu le pasă mereu sau de oricine, dar la o adică nu refuză să ofere o mână de ajutor celui în cauză. Ei pot să fie blânzi sau indiferenţi, reci sau calzi, acolo sau în altă parte. Sună egoist,dar nu este. În fond, aceşti oameni formează echilibrul societăţii acesteia axate pe un dezaxat feroce. Bravo vouă,celor din categoria de mijloc,dar fără 'cum laude'. Nu bravăm cu bunul simţ.
Piticul III: Ferească-te Sfântul!- Ai nevoie de ajutor,te ignoră sau te ajută în exces. Te fac să te simţi prinţ sau cerşetor, te îngroapă-dezroapă-şi îngroapă la loc. Aceştia sunt monstre ale ipocriziei, falsităţii şi blocajului cognitiv.
Ar fi în stare să se bucure de problemele omului cu zâmbetul satisfacţiei de a mai putea înfunda sau desfunda pe cineva. Ei sunt Dumnezeu şi fără ei pământul nu-şi mai face rotaţiile.Mda.


De ce acceptăm Piticul Social defect?
Nu te pune cu Piticul prost, goliciunea casei sale l-a relaxat!


Există numeroase motive pentru care acceptăm rebuturile în societate. Primul ar fi desigur evidentul-nu ai unde să-i trimiţi şi nici dreptul. Apoi, ce să faci când aştia se-nmulţesc cu rapiditatea musculiţei de ţuică şi dispar mai lent ca Ming(http://en.wikipedia.org/wiki/Ming_(clam) . Lăsăm pitici în pace pentru că ni se spune că nu avem ce să facem, poate că noi suntem aia ciudaţi, să îi înţelegem în tot felul de situaţii ce nu au nici macar o legătură cu realitatea în sine. Îi înghiţim poate pentru că suntem laşi sau poate prea plictisiţi să mai deschidem gura.Uneori e vorba de situaţie, alteori de contextul trecut sau recent. Uneori pur şi simplu nu dăm doi bani pe piticul cuiva. Diverse.
Sunt aproape convinsă că dacă aş putea să scot piticul cuiva afară din încăperea sa uneori mult prea îngustă, lumea ar fi mai frumoasă. Vise.
Şi nu e de glumit cu piticii ăştia, nu! Pitici ca ăştia au ucis oameni, au cauzat daune, au destrămat familii, şi-au bătut joc de persoane nevinovate, au manipulat şi aşa mai departe. Mic mic,dar dă cu tine de nu te vezi! Dar îi acceptăm. Majoritatea pentru că am cedat nervos şi am ales să ne trăim viaţa particular. Bravo din nou.


Ce ne facem cu Piticul?
Ei bine, plesni-ţi-aş piticul! 


Da,pot face asta. Pentru că nu este normal să întreţinem şi susţinem imbecilitatea socială.Pentru că nu este normal să simţi că păşeşti pe cuie atunci când un pitic nevrotic te face să te simţi rău. Pentru că o să te simţi infinit mai bine atunci când piticul tău nu a fost ignorat ci susţinut pentru o cauză nobilă ca: plesnirea oligofrenilor cu facultate. Palmele morale prind bine. Dacă nu inculpatului atunci ţie. Totuşi este ceva mai mult decât nimicul frustrant al consumului constant de bullshit-uri din partea unor subclasaţi. Curaj!


Să nu cedăm ostaşii mei de seamă! Fiecare zi de 'azi' e zi de plesnit. Scrie dreptatea pe dosul palmei şi loveşte moral,nu fizic,un pitic!