Ea

Se scurg amintiri din gene si cad;

Cad In “lacul dulce” pe margine de pat.

Mi-e dor de soareci, mohair si povesti,

De perii, de zgaibe, halatul cel vechi,

Imbratisari, culori… si tras de urechi…

Din strans de trifoi si raze de soare,

Ramas’am in ploaie cu ganduri amare…

Zambesc  tresarind in graba pe strada,

O vad eu in altii, deci sper sa ma vada…

Dor.

A amorțit…

În fiecare noapte adoarme sub patimile minții sale și îi pleacă cearcăne de dor sub pleoapele strânse cât să nu i se deschidă. Îi plăcea noaptea – nu-i mai place noaptea. Noaptea îi încleștează degetele pe-așternut și îi umezește fruntea. Noaptea o trezește brusc în neclintitul coșmar. Noaptea îi încrețește fruntea și îi acoperă ochii-n negru. Noaptea o lasă singură și îi smulge bucăți din ce-a mai rămas din suflet. A ajuns să urască noaptea… Când oare s-a întâmplat asta?

Diminețile încep la fel. Amorțite. Stă pe marginea patului nemișcată sprijinindu-se-n mâini și cu privirea în podea. Câteodată mâna îi mai trece prin păr și se oprește acolo doar cât să apuce să-și dea seama că înca e vie – cumva. Încearcă să se ridice în fiecare dimineață și cu cât încearcă mai tare cu atât se duce mai jos. Oamenii amorțiți parcă nu trebuiau să mai simtă nimic… Au mințit-o.

Pașii ei sunt acum atât de mărunți încât ai spune că nu vrea să se desprindă de ceea ce lasă în urmă. Nu, nu vrea. Capul ei e-o cutie plină de scurt metraje  vechi… E-un cinematograf părăsit și anost. Singurul neon din spate ce licăre, stă să se stingă. Mai trec suflete pe lânga ea și strigă din ușă să vadă dacă-i cineva acolo… Dar nimeni nu intră. Și de ce ar intra? Sunt filmele ei la nesfârșit…

Nu este o imagine plăcută. Este doar o imagine. O imagine alb-negru pătată de cafea și amintiri. O imagine amorțită în ochii unei vieți. O imagine ce i-a făcut șanțuri în obraji și le-a împletit sub fața-i tremurandă. O imagine ascunsă sub reviste colorate.

Îi e dor… să-i spună cineva că îi e dor, dar nu poate să mai vorbească.