A amorțit…
În fiecare
noapte adoarme sub patimile minții sale și îi pleacă cearcăne de dor sub
pleoapele strânse cât să nu i se deschidă. Îi plăcea noaptea – nu-i mai place
noaptea. Noaptea îi încleștează degetele pe-așternut și îi umezește fruntea.
Noaptea o trezește brusc în neclintitul coșmar. Noaptea îi încrețește fruntea
și îi acoperă ochii-n negru. Noaptea o lasă singură și îi smulge bucăți din ce-a
mai rămas din suflet. A ajuns să urască noaptea… Când oare s-a întâmplat asta?
Diminețile
încep la fel. Amorțite. Stă pe marginea patului nemișcată sprijinindu-se-n
mâini și cu privirea în podea. Câteodată mâna îi mai trece prin păr și se
oprește acolo doar cât să apuce să-și dea seama că înca e vie – cumva. Încearcă
să se ridice în fiecare dimineață și cu cât încearcă mai tare cu atât se duce
mai jos. Oamenii amorțiți parcă nu trebuiau să mai simtă nimic… Au mințit-o.
Pașii ei
sunt acum atât de mărunți încât ai spune că nu vrea să se desprindă de ceea ce
lasă în urmă. Nu, nu vrea. Capul ei e-o cutie plină de scurt metraje vechi… E-un cinematograf părăsit și anost.
Singurul neon din spate ce licăre, stă să se stingă. Mai trec suflete pe lânga
ea și strigă din ușă să vadă dacă-i cineva acolo… Dar nimeni nu intră. Și de ce
ar intra? Sunt filmele ei la nesfârșit…
Nu este
o imagine plăcută. Este doar o imagine. O imagine alb-negru pătată de cafea și
amintiri. O imagine amorțită în ochii unei vieți. O imagine ce i-a făcut
șanțuri în obraji și le-a împletit sub fața-i tremurandă. O imagine ascunsă sub
reviste colorate.
Îi e dor…
să-i spună cineva că îi e dor, dar nu poate să mai vorbească.
