Gânduri pentru mai târziu (3)

Introducere

Ce bravi suntem noi ,omenirea,când seara ne năpustim în patimi şi plăceri nebănuite.Când toate luminile cad şi toate frânturile de suflete se combină şi recombină pentru a forma o inima cât de cât decentă.Ce armonioasă ne e viaţa, cea aglomerată şi încărcată de prietenii fragile.Cât sentiment de libertate ne curge prin vene atunci când avem totul de împărţit numai cu noi înşine. Câtă maturitate posedăm învăţâd spiritele “slabe” să-şi înece durerea în sticla prăfuită de pe raft şi nu în batistele iritante şi de un alb sinistru.

Povestea 1

Este dimineaţă. Soarele se roteşte pe cer leneş şi încearcă să îmbrăţişeze întreg oraşul.Norii amorţiţi alunecă spre sud şi trenurile se aud sosind…Ochii ti se deschis încet. Atât de încet încât tot ce pot să observe în jur este golul din jurul tău. Se deschid dintr-o dată atât de repede încât tresari din lumea ta de vis şi te prăbuşeşti în realitatea zilnică…Aici nu este nimeni lângă tine.Perna din stânga ta este neatinsă. Lângă patul tău este un singur ceas de mână rătăcit.Din duş nu se aude nimic. Nici o voce afona fredonându-şi dragostea pentru tine. Nici un Nimeni rătăcit prin frigiderul tău dezorganizat.Eşti singur.Te ridici zâmbind nonşalant şi sfidezi singurătatea cu muzica mult prea puternică pentru acea oră, la care renunţi odată cu primele migrene. Dulapul tău imens îţi găzduieşte doar hainele tale…cele puţine şi reci.

Povestea 2

Este dimineaţă. Afară cerul îşi varsă picăturile cu o graţie incredibilă. Peisajul auriu al copacilor bătrâni lasă un aspect de vechi şi totul pare împietrit. Deschizi ochii şi te vezi încolăcit printre aşternuturi străine din care ai vrea să scapi. Lângă tine nu este nimeni,dar este un bilet: “ Lasă-mi cheia la vecina de la 3“. Şi te ridici şi te îmbraci atât de repede încât ţi se face rau...sau poate nu acesta este motivul.

Concluzii

Nu suntem bravi,noi,omenirea. Cel puţin nu dimineaţa. Nu atunci când ziua reîncepe cu singurătatea atât de comună. Suntem doar nişte mincinoşi impecabili. Ne minţim pe noi,pe ceilalti. Eu nu am nevoie de dragoste, eu pot şi singur. Atât de mult pot…încât astăzi de dimineaţă îmi era frică să deschid ochii.

Autobuz

În fiecare dimineaţă urmez acelaşi traseu întipărit în spatele retinei mele, sub formă de memorie longevivă. Este irelevant drumul până la locul de unde încep să trăiesc,aşa că nu am să descriu nimic, lăsând suspansul trecător să-şi manifeste propria imagistică legată de asfaltul îmbibat în praf sau toneta de ziare gri şi veşnic îngheţată.

Dar ceea ce vreau să vă descriu este trezirea mea la realitate.


Autobuzul 


Deşi nu acelaşi,toate sunt la fel. Urc grăbită cele două trepte pline de noroi şi gumă de mestecat,ca şi cum aş vrea să-mi las umbra în urmă şi să mă lipesc de geam cu nasul şi să scot limba în semn infantil de satisfacţie. Nu stau jos...nu îmi place. Stau pe mijlocul autobuzului sprijinită cu mâinile de bara galbenă unsuroasă şi privesc lumea de dinafara cutiei mele magice. Maşini trec pe lângă noi claxonând şi împingându-se parcă una pe alta de la spate...O femeie îşi caută cheile de la birou în geanta mult prea mare sau cel putin prea plină. O bătrână doamnă îşi aranjează şalul pe umeri aşteptând semaforul să "se înverzească". E totul aşa cum ştiu. Adormit în agitaţie.

Mă rotesc pe călcâie şi decid să interacţionez cu "magic boxul" meu. Si atunci...mă trezesc. Un bărbat somnoros calcă pe picior o tânără domnişoară. Domnişoara alunecă, se împiedică şi se agaţă de o doamnă mofturoasă la variile arome olfactive din jur. Doamna grav deranjată îşi trage braţul şi o mustră pe adolescenta ameţită. Trăgând însă braţul, loveşte un bătrân aşezat la margine,ce aşteapta cu nerabdare să ajungă cu nepotul la grădiniţă. Nepotul se strâmbă la bunic şi sare de pe scaun...mă loveşte la picior şi aleargă în capătul celălalt al autobuzului spre disperarea bunicului. Eu raman pe loc. Închid ochii şi oftez ca şi cum cineva m-ar fi trezit fix acolo, în mijlocul acelei ambuscade totale.

Un băiat stă cu fruntea-n palme. O femeie îşi şterge grabnic lacrimile...Eu ...Eu trebuie să cobor acum. Pun talpa îngheţată pe podeaua rece de beton şi adorm la loc.


(Întâmplarea este adevărată)

AlzhTimer – rOMÂNIA ţara (unde) MORI(din cauza)LOR

2010-2011: aproape că îmi doresc să cred cu naivitate şi inocenţă banală că peste doi ani vom fi dispărut ca specie. Suntem plini de goliciune,triaţi,nu de soartă cât de o ţară autistă,în vii şi decedaţi. Suntem condiţionaţi de ceea ce se numeşte,generalist –Majoritate.

Majoritatea rOMÂNILOR au decis să se poarte prosteşte,ani de-a rândul,până când inevitabilul a devenit evident – acum sunt impotenţi cognitiv. Avem păreri despre orice fără să avem măcar habar despre ceva. Citând din piesa de teatru a unei doamne: ” Nimeni nu mai stie Nimic “

Suntem amorţiţi şi anoşti.Tipici şi absurzi.Goi şi proşti.

Suntem conduşi de ani buni de un individ nepregătit să fie persoană – şi de întreaga sa armată de roboţi “neunşi”, teleghidaţi şi slabi. Mass-media urlă groaza ce s-a pogorât asupra lumii noastre şi noi schimbăm canalul cu teama de a nu fi definiţi. Ne este teamă să privim persoanele din jur, având fobia injectată de a nu vedea în ochii lor ceea ce suntem noi.

Vă învăţaţi copiii să tacă, să înghită. Le spuneţi cât de puţin înseamnă în comparaţie cu universul, uitând în monotonia stereotipului că ei sunt singurele noţiuni ce fac universul să fie posibil. Vă lăsaţi ucisi,torturaţi şi sfidaţi de ceea ce ar trebui să vă permită convieţuire.

La intrarea în rOMÂNIA, e gura infernului aşa cum o descriu dramaturgii înşelaţi de muze divine. Dacă te opreşti pe margine şi inspiri,aerul te arde pe nari şi ţi le umple de praf. Dacă laşi liniştea să se aştearnă poţi să auzi scâncete de durere. Vizualul te izbeşte în plin când te cufunzi în ridurile adânci ale unui bătrân ce-şi târăşte amarul pe o margine de drum găurit, în timp ce o maşină de calitate îl îmbibă în ţărână...Întrebarea urmatoare este: ce-l mai reţine pe pământul pentru care a muncit doar ca să fie îndesat de viu în griul iadului?

Aş vrea să pot să sufăr de AlzhTimer – O boală care să te facă să uiţi timpurile acestea de glorie scârbită.

Aş vrea să-mi văd persoanele dragi îngrijite decent de un cadru medical.

Aş vrea să-mi simt empatia când privesc în jur.

Aş vrea să-mi văd copiii educaţi.

Nu vă e dor de zâmbetul celui de lânga voi ?…Triştilor

Societate la pubertate – Protest mut

Euforie. Viaţa reîncepe în fiecare dimineaţă,în jurul unei arome de cafea ieftină şi a gresiei îmbibate în răcoare  şi firmituri. Sprijinită de geamul aburit,tremurând,privesc cu sete şi dezgust asfaltul. Cotidian. Nimic nu pare să-şi schimbe faţada,zilele acestea,totul a stagnat în vid. Devremnicul soare,urâtul,planifică să orbească negrul...nu-l face să se stinga,doar îi dă un luciu prăfuit. Îmi strâng cana,ce-mi poartă zodiacul pe ea,în mâini şi sper că astăzi voi putea crede în astre.

În timp ce drogul uzual mi se scurge printre buze,timpul tinde să treacă în grabă. Îmi construiesc singură ipoteze pentru ştiri de dimineaţă. Un bătrân îşi procură maculatura zilnică de la magazinul din apropiere,un tânăr matinal îl împinge pentru a ajunge primul. O fetiţă îşi plimbă căţelul,maşini blânde conduse haotic o îngroapă în ape de pe marginea drumului. Un maidanez pătat este lovit de un ''protector al mediului''... Banalităţi.

Cobor scările cutiei gri şi fade în care mi-am făcut cămin şi muscând egoist din gogoaşa mea cu ciocolată, împing uşa cu coatele lăsând-o în cele din urmă să se izbească de metalul tocului şi să provoace un zgomot inestetic pentru acea ora.Ce-mi pasă?Atât timp cât în faţa mea motorul forjat al unei rable cere îndurare totul este scuzabil. Ignoranţă.

Faţa postaşului e perfect inexpresivă,salutul meu e o formalitate a bunului simţ personal.El nu mă va observa vreodată.Buna ziua...Du-te dracu!…Degeaba.

Vântul agitat îmi prinde de picioare pungi de cipsuri şi serveţele de unică folosinţă.Ce risipă! Tot ceea ce mai pot spera în acest moment ornamental este să nu înceapă ploaia...Nu îmi scot ţigarea.Nu vreau să provoc nori.

Catapultare.Îmi alunecă geanta în staţia de autobuz,rujul meu roşu-aprins sare la o considerabilă distanţă. Încerc să ajung la el,dar mijlocul de transport soseşte şi sunt călcată în picioare de o turmă de nevăzători. Pardon...Nepăsători.E al 3-lea pe care-l pierd luna asta…dar sar în batonul cu surprize şi îmi compostez biletul.Restul poartă discuţii contradictorii cu “naşul”.O tânără este îmbrâncită de un NIMENI şi lasă capul să i se prăvălească în podea când ochii ni se întalnesc...e inutil.Îmi suflec mânecile şi plec.

Exaltare.Aud o mie de voci adresându-se una alteia şi circa 3000 de apelative: 'fată' succedând fraze impozante prin simplitatea lor notorie. Cât am să mai pot să-mi adâncesc căştile în ureche? Îmi sângerează raţionamentul!Telefoanele ţipă incultură şi ele îşi însuşesc bărbaţii-'al meu ca bradu'.

Gândim .Dar niciodată în exces.Lumea intră într-o rutină a unei pubertăţi catastrofale.Oameni buni,vă spun! Am rămas blocaţi în era prostului-gust,era sintagmelor non-evolutioniste. Te îndemn să te trezeşti,într-o bună zi fără acel gust amar de suprasaturare. Te provoc să judeci. Să sintetizezi acele multe sentimente până să spui cuiva “ubitzicu(a)”.Până să jigneşti sau să pui etichete. Până să-ţi laşi amprentele pe ceva anume.

 E doar un protest mut,dar tu vorbeşte-ţi de la sine!

Gânduri pentru mai târziu (2)

El.Este spectrul solar în alb şi negru,e griul improbabilităţilor mele.Este magia simplităţilor cotidiene şi miracolul în care nu am crezut niciodată.Mi-a dat naştere doar ca să-mi îngroape inima-n iubire.Este începutul sfârşitului unei raţionalităţi impuse de ceva vreme după ceva dureri.E apusul răsăritului ce m-a ars şi mi-a lăsat urme.E maturizarea maturizării mele premature şi plasa ce mi-a prins aripile rupte. E lacrima ce mi-a spălat obrajii şi mi i-a pătat cu urme fine de degete. E carnagiul memoriilor mele împietrite,inhibatorul inhibiţiilor mele.E orgoliul întruchipat în carlionţi. Patima patosului meu sentimental. Golul plinului de’amar. Nu e perfect -nenorocitul,dar este singura imperfecţiune care mi-ar definii viaţa vreodata în adolescenţa mea târzie şi în adulţionarizarea mea necesara.

Îl iubesc aşa cum îsi iubesc stelele strălucirea; aşa cum plâng poeţii după muzele plecate; aşa cum-şi târăsc pictorii talentul pe ciorne.Infinit.

Exagerare–mi strigă impulsivitatea! Iubire– îi urlu inapoi. Şi cuprinzându-mi genunchii cu braţele, îmi aplec capul pe coate şi astept. Poate dragostea lui îmi va face cocon şi-mi va fi ontogeneză. Iar dacă nu, iubit va fi pentru tot ce face pentru mine-până cand fruntea nu mi se va dezlipi de pielea picioarelor reci.

Gânduri pentru mai târziu (1)

I walked in that school believing nothing will ever move my heart out of my cold-sarcastic senses...I felt so lonely and scared seeing new people grabbing my rationality and twisting it to desperation. Every morning I woke up looking at my disorientated face...blowing my daily tears off and praying God make me pass through the black-one-more-day of my life. Surrender was all I thought could ever save my existence…but I was truly wrapped up in wrong.

I can remember the minute I saw your face measureiting my entire body. I felt your straight look inside my mind, and I smiled and ran up the stairs as I was trembling with pleasure of resemblance. You were just like I used to be…As I got home I painted my smile with ice-cubes and carried my beloved “treasure” with a sad, poisoned gratitude of still being alive. I guess you’ll never know…how is to feel that hell’s got all over and you can do absolutely nothing but silent scream and burn. Somehow…you were still messing up my minds with peace.

Days past by as fast as blossoms, and your voice was there to stay. Everybody was looking at you when you talked. You were that new joy, that crazy brand of adrenaline from monotony…You, my loved, were madly fascinating. There were more rumors concerning you then I ever heard before, but you didn’t even blinked. You knew what you were…you knew what you wanted to be seen like...so I never saw you like you wanted to.

I could barely keep my soul inside my beating-box-chest when you turned around and said: you’re right! May exaggeration excuse my impulsivity but I felt like in that very moment my blood started running in my veins after years. I was the girl among others who got to be right upon your devilish-beautiful eyes.

The night…oh, the unbearable night, when I couldn’t see you or just zip your words with deep care…And then the day…oh the ungrateful day whom never allowed me do what I wanted to…I was restricted by my cruel-selfish thoughts to hug you, touch you, kiss you. Frustrating.

And yes…my perfect stupidity carried me out to dating an irrelevant piece of human, who was nothing more and nothing less but the portrait of pure loss of inspiration and secure disappointment. But had nothing more to lose as you were hold by someone’s hands too.

“US” just felt impossible. And I felt disgust for myself and I, in my journey to : land of losing someone special .

It is unbelievable and not for you, my sweet, as for I, who suddenly from iceberg to island got irrevocably in love with you. It was the second when I burst into tears of happiness because I realized I was not dead I was alive for as much as anyone can be and I was able to feel that powerful feeling for you. LOVE.

I was capable of crawling among the solid, dirty ground just to make you feel the same…I start realizing that anyone who stood beside you was worthless to be there and it instantly becomes my passive enemy.

Somehow…you felt in love with this piece of old messed up garbage, and made it be sort of shinny gold again. And what I feel for you…it is not obsession it is love…and not just love, but gratitude and respect…and love again. And if that seems to be overwhelming then I’ll just back up and set you free.

Until the sun will end up frozen… Until the moon is all of cheese…Until the rain will dry the wetness…Until the sky will kill the dreams...Until the stars will fade in sorrow of never seeing light of day… For you my love I’m here to stay.

And I can sometimes misjudge your actions, and feel harmless hatred for some from your pass, but I am only doing this because I want this to last… I may not know how to love right, I may not know what you need or like… But I know that no matter what , I’ll never ask back for this words….and at goodbye…I’ll wave my hand and wipe my tears and just remember… the way we knew to keep feelings grow… And it will be the end of life… as we knew it together.