Wednesday, December 15, 2010

Vinovatul


Pentru lacrimile noastre,scurse lin și sacadat,
Se pare că am uitat,dar nu e nimeni vinovat.
Pentru brațele cuprinse de un dor amețitor, al umbrelor ascunse sub ușa de la dormitor
Totul are astăzi,un alt rol.

Nu am să uit de ce te-am vrut în primul rând.
Nu am să mint că nu știu ce-i iubirea!
Dar am să-mi silabisesc mai bine ultimul cuvânt,
Decât să aflu,iar,ce-i amăgirea!

Să nu îți pară rău că mâine nu mai sunt a ta!
Eu mâine sunt în fapt a nimănui.
Rămân să-mi spun povestea orișicui,
Povara sufletului-mi va vrea...să care.

Am buzele uscate,sărutul tău nu e aici să stinga...
Focul trosnește lin în noaptea lung-pelină.
Te văd purtat departe,de o mână fină,
În timp ce doi foști noi,de braț se plimbă.

Saturday, December 4, 2010

Bezele de nedumerit

Nu știu ce să spun întrucât nu știu dacă ar trebui să spun ceva acum. Este aproape 2 dimineața și gândurile nu îmi sunt limpezi. Nu...deloc.


Tu cum ești ?Tu oricare ai fi tu în această oră,nimeni nu ar face diferența cu nimic,pentru că cei ce ar conta nu mai sunt aici să-mi spună că totul va fi bine. Te întreb încă o dată...


Tu cum ești? Pentru că eu respir greu în timp ce mă chinui să-mi țin departe de obraji,roua. Am vrut să am atât de mult...am vrut să pierd atât de puțin și cu toate acestea balanța nu mi-a fost în echilibru niciodată...La dracu! Eu nu voiam să fiu așa! Eu nici măcar nu am ales să fiu...Dar tu? 


Tu cum ești? Am amorțit de atât dor până când am uitat cui îi era adresat. Am cunoscut nu doruri ci doleanțe noi pe care le experimentez într-un mare fel hipnotic. Indu-mi gânduri pentru că nu am să fac un pas să plec. Am să stau și am să greșesc...Impune-mi doar ca să nu te ascult și pedepsește-ne pentru fericire...eu sunt incoerentă.Dar tu?


Tu cum ești? Se spune că oamenii lasă umbre,eu nu am lăsat decât praf. Dar te văd cum te joci în el și îți place. Mi-ai scris numele...și cât sper să fi fost inima ta acolo, inconștientule. Nu ne jucăm cu persoane astăzi. Astăzi ne întrebăm cum suntem. Alunec pe panta pianului și scot sunete de plăcere în drumul meu către sfârșit. Mă bucur de viață - greșind. Dar eu știu ce fac! Dar tu... 


Tu cum esti? Dă-i drumul! Sau cum ai de gând să nu clachezi? Crezi că eu aveam impresia unei seri de vară de o veșnicie? Crezi că nu știam că singurătatea e prezentă-n mulțime? Cine ți-a spus ție să nu mă faci fericită? Cine ți-a permis să nu mă săruți...când știu că asta-i tot ce-mi aduc aminte din ploaie. Te alung în viața mea... Te rog ramai o clipa.


Tu cum ești?

Sunday, September 26, 2010

Gânduri pentru mai târziu (7)

Am un pumnal înfipt în piept
Încerc să-l scot răsucindu-l încet...
Mă deghizez în pași de umbră,
Plec! Eu nu mă mai întorc pe cărarea asta strâmbă!
Dar se aud șoapte și vocea tăioasă răsună în zare
"Uită-te la ea cum nu e înstare...cum moare"
Închid ochii și merg mai departe,am rana deschisă spre soare-
Nu mai doare.

Tuesday, September 14, 2010

Bucăți

Oglinda mă minte,mă pierde,mă poartă
Se fărâmă-n bucăți vrând să provoace artă!
Imaginea-i moartă și tristă și oarbă,
Persoana mea în fapt,s-a spart.


Te plimbi în decoruri de vânăt și frig
Încerc să te-ating,fugi!
Încerc să te-opresc,strig!
Ajung să te simt,cad.


Peisaje îmbie un freamăt de dor...
Trecutul dimineților spre care nu vreau să cobor!
Nu ești povară ești zâmbet și seară
Acum cântecul liniștii ce mă doboară...amar .


Oglinda se-adună,dar e toată un ciob
Privită-n ansamblu
De-un chip mult prea tandru...
Făcuta e de pleoapele-mi grele de lacrimi...zob .


Pe mâine

Thursday, September 9, 2010

Love for Lust

They told me things we never even thought And still I don’t belive a word they grumble Reject my simple way of trusting words of fragile I push my head into deny
As much as I remember then The story had the smell of weak As if my life was based on gamely tricks Why have I let my soul open again
Forgive Forget , Losing my track In woods of dreams and fairytales Whom could relay me memories and facts Which I creat by following my way
You tought me everything I know I gave you everything I got A balance based on good and bad Whom we colapsed with too much love
We lost the rooth between all definition We took the lie and drawn it in the sea We couldn t let our arms let go a second And now we made ourselves lose “we”
From all the lust for love we had There s nothing left to tell about Cause we forgot what we should trust And turned our love….in love for lust

Friday, August 20, 2010

Gânduri pentru mai târziu (6)


Cand soarele rasarea nu am putut sa-l vad ... acolo totul este pe dos ... Soarele apare din spate si-ti proiecteaza umbrele in fata ta intunecata . Asa ca am tras jaluzelele colorate si am lasat ochii sa mi se inchida in timp ce respiram sacadat si rece . De parca timpul m-ar fi asteptat vreodata sa imi iau avant si sa-i urmez cursul firesc. M-a lasat mereu in urma sa alerg si sa ma impiedic razand apoi amar la vederea siluetei mele prafuite in picioare. Am tras jaluzelele ... si odata cu ele o perdea de pe amintirile mele ... peste tot ceea ce ma facea sa rad , sa oftez , sa iubesc . Oglinda din fata mea nu ma ajuta sa dau nici un fel de definitie cat de stearpa .. cat de vaga . Infatisarea e de mult ceva fals si timpuriu . Daca as sparge oglinda in 1000 de bucati ... care din cele o mie de bucati as fi eu ? alunec pe peretele cel mai indepartat de aglomeratia camerei goale si mi proiectez filme imaginare pe plansa alba si densa . Ma simt ca si cum mi-ar fi dor sa imi fie dor . Dar lipsa de logica din rationament ma repune pe linia de plutire a sortii . Ii ordon inimii mele sa taca pentru o clipa si sa ma lase sa simt si eu ceva . Hai taci , te rog , lasa-ma in linistea galagioasa a mintii pierdute in perechi de ochi , hai taci ... Spatele mi se arcuieste si mainile se catara pe varul galbui al peretelui vechi . Mi-au amortit , simturile , de mult ... Eu nu uit , dar vaga imi este dorinta de a imi aminti vreodata clipe . E o amestecatura gretoasa si palida a vietii .


Ma ridic si trag jaluzelele la pamant . Soarele imi cade la picioare si mi apune in fata . Marea il inghite acolo pe nerasuflate . E noapte . Sunt eu . O luam de la capat .

Monday, July 26, 2010

Gânduri pentru mai târziu (5)

Him:“ Look at me“
(my head was pointed at our picture , and not at his face at all )
Him:“ I said look at me woman ! “
Me:“ I made up my mind . I’m leaving tonight and … that is that “
Him:” After all we’ve been in … You just screw it up don’t ya ? “
My back was already ready to be seen as leaving the wooden door . Why should I turn around and explain? Explain what , actually …?It’s kind of over for a while so words will not obey my begging to come out smoothly .. Crush and crawl . This is what I’m fighting with . Just for a blink I stop and sense his smell . Enchanting. I wish I could stop my tears , but eyes won’t listen and heart won’t beat , so I just follow .
Me:“Forgive me !”
Him:”Get out …love “
Steps are getting larger and larger as his trembling voice keep being stuck up in my less-gray-material-brain. And no . It is not raining outside . And he’s not running after me . This is not a typical love cheap story … I lost him .
Text message : “I hope you’re alright .. “
Text message :”Hey .. I left you a text . Please get back to me soon.. with a text also…”
Text message from him : “ _____________”(blank)
And if only nights were easy to pass… But silence is screaming among my painful soul-ache . Come back to me , love … Come back to me … Falling asleep , as halo as it could seem , is actually crime-committing. I have dreams about him with another one . I wake up in middle lake-sweat , covered up in blankets and barley breathing . Come back …
5 nights later …
Me: “Hello ?”
Him:”Yes….”
Me:”Forgive but not forget remember? Please tell me you haven’t forget me yet …. I miss you like wind misses waves of summer sea … I need to see you again”
Him:” I have some things to do and …”
(phone tone)
Next thing I know … Me sitting at his door and knocking like hole world depended on me … And then me screaming I love you … and his arms wrapped up all over me . Lips were never as happy … and blood never so fast … I found him .
Never let the one you love – go . Heart can never be healed and soul can never be set free again … Tears will burn your checks down … Never let HIM/HER go … You’ll end up in a non-orthodox solitude of sorrow.

Sunday, July 25, 2010

Gânduri pentru mai târziu (4)



Eu nu am știut niciodată când să spun stop.Nici măcar nu am încercat să dibuiesc printre miile de întâmplări și momente,un anume secund în care ar fi fost cazul să o fac.Eu nu am știut niciodată când să spun hai! Nici măcar nu am încercat să clintesc în adierea ideilor...Eu noaptea hibernez...


"Lumina asta îți alunecă pe șolduri și urcă spre umeri. Ești atât de frumoasă." (Sărutul)


Pentru că noaptea este visul nostru. Eu m-am născut să visez și pentru că noaptea...mă lasă să fac asta...Eu noaptea plutesc.


"Am amețit.Și eu te iubesc"


Ți se par rânduri fără sens. Pentru că noaptea nu a fost făcută să fie deslușită-n gândurile amorezilor. Noaptea e făcută doar pentru simțiri și simțuri. Nu vezi,noaptea...atingi.Nu auzi, noaptea savurezi. Nu iubești...noaptea te îndrăgostești. Umbrele au fost inventate de soare si soarele le-a predat lunii pentru că noaptea...Noaptea umbrele sunt vesnic în doi. Pentru că noaptea te învață că altruismul și plăcerea sunt avuția vieții. Pentru că noaptea ești tu-întunecat și tandru.


" Ai grijă ce visezi!"
"Desigur,am să încerc"


Pentru că noaptea e visul ce nu-l caut,dar se întâmplă. Pentru că noaptea face parte din rutina buzelor lipite și mișcătoare. Pentru că noaptea trupurile par trestii-n vânt și unduire. Pentru că noaptea...Noaptea...


Razele soarelui prevestesc trezirea. Pentru că noaptea amorțim în neștiința cauzelor următoare-acolo-ne iubim cu adevarat.


"Nopțile sunt reci de unul singur"
"Și eu..."

Monday, July 19, 2010

CF?BN !

CF? BN !
Stereotipia.Da.Ceara lui de stereotip. Am presupus inițial că messenger-ul este creat pentru comunicare.            [recunosc faptul că la început era totul despre obținerea cât mai multor ID-uri,necunoscute bineînțeles,care să mă propulseze pe "piața" comerțului cu prieteni. Cunoștințe în fapt. Figuri aducătoare de memoria unui avatar de fapt. 15 ani-vârsta de fapt] Dar nu. Messenger-ul este făcut pentru complet altceva. Messenger-ul este     [general vorbind și excluzând minimalele(nu minimaliștii-din ce în ce mai deși,din ce în ce mai ridicoli)] modalitatea de a-ți permite să fii egoist fără ca mulți să realizeze asta.


Gândește-te de câte ori nu ai fost întrebat:CF?( ce faci?-deși nu am dubii că până și vârsta a 3-a știe prescurtările acestea populare). Gândește-te de câte ori nu aveai lacrimi până-n barbă și ai răspuns BN!      (zâmbesc acum-e ironie)


Apoi linișteste-te și nu da un mass tuturor să le zici că ai aflat cât de egoiști sunt. Pentru că ești și tu la fel ca ei.Ca ei.Ca mine(zâmbesc-pentru că știu că așa este)


Eu spre exemplu. Mă trezesc prinsă în vârtejul a câtorva căsuțe messengeriale debutante cu CF? Răspunsul meu nu apare imediat în nici una din ele. De ce poate te întrebi. Să vedem. M-au întrebat CF? o colegă ce probabil vrea să afle rezultatele la examen,vecina de pe scara cealaltă care probabil caută o melodie, prietenul meu cel mai bun care vrea să ieșim, fostul meu prieten care vrea să se bage în seama,un necunoscut ce a făcut rost de ID-ul meu și acum vrea să socializeze "a la vârsta preșcolară". Ce-aș răspunde eu la această întrebare?:


"Stau proptită pe scaun cu o cană de cafea și un pachet de biscuiți și încerc să-mi amintesc de unde știu gustul ăsta de ciocolată amară.Tocmai am terminat de downloadat melodia pe care am dansat prima dată cu tatăl meu,care apropo tocmai a ieșit pe ușă urlând că sunt complet problematică.Da am niște urme de lacrimi în ochi pentru că mi-e dor de anumite momente și în situații de stres îmi solicit foarte mult empatia și dorul. Dar sunt bine. Mă bucur de vară,atât cât se poate bucura cineva care detesta vara, dat fiind faptul că și vara pare să mă urască. În fine,sunt chiar bine. M-am angajat și încerc să rămân în picioare. Am mers și la bazin și am făcut insolație.Dar am învățat să calc apa ceea ce este fascinant pentru cineva care era să se înece la 1.82m în apa de 1.85m. Stăteam și mă gândeam...că poate o să ajung pe la munte. Asta în cazul în care salariul o să existe și o să fie îndeajuns.Ce fac...? Îmi irosesc timpul pe aici...O să citesc o carte.Tocmai am terminat "Citadela"... S.A.M.D


Ce ajung să răspund? BN !


După binele meu sintetic și uscat,urmează concretul. Respectiv doleanța omului de la persoana mea. Nu conta ce fac. Nu contează aproape niciodată. E doar un propulsator ieftin și josnic către o cerere amânată. Îl zic și eu îl zici și tu, îl spunem toti. Dar e absurd. Încearcă să spui cuiva odată ceea ce faci. Ai să ai reacția mea: Nu îi pasă!


Zâmbesc

Thursday, July 15, 2010

Cuvinte moarte



Cum sunt cuvintele moarte, te întrebi, nu? Cuvintele moarte sunt în vocea oricui.Sunt acele cuvinte date spre auzul voit și dorit al celui de lângă tine.Acele șoapte impuse,aparent relaxate printr-o naturalețe hipnotizantă,acele clipe suspendate în puncte și idei.


"Spune-mi ! Mă iubești? "
"....dA!"
(ea îi strânge mâna entuziasmată și își lasă capul să cadă pe umărul lui)


Cuvinte moarte.Jumătăți de măsură spuse din reflexul nevoii mai mult decât plăcerea sonorității.


Oamenii vor să audă ceea ce simt ei.Când nu primesc asta,totul cade și lasă un gol în urmă.Și doare,dar nu ști de ce. În fond știai foarte bine adevarul pe care l-ai negat cu desavarșire.


Am încercat să spun mereu ceea ce voiam să spun. Nu înțeleg de ce ai trăda sufletul pentru o minte ce nu acceptă altceva decât propriul crez. Dar am cunoscut un om. O fată. Am să o numesc simplu Ea. Ea a mințit mereu privitor la ceea ce simțea. Ea voi să audă doar propriul palpabil și nimic altceva nu părea să o mulțumească. Ea avea nevoie de o dragoste continuă perpetuată de-a lungul multor suflete și nu doar unul. Ea credea că există prinți și castele(metaforic vorbind) și că lumea aceasta toată este construită împotriva broscuței din ea. Ea a făcut o depresie. Și ea s-a stins. Nu a murit fizic. Dar Ea nu mai există. În locul ei a rămas un trup sorbit de timp,în melancolie și amintiri inexistente. O privesc și azi trecând grăbită pe stradă, cu fruntea lipită de pământ și ochii înlăcrimați.


Oamenii ca ea sunt plini de cuvinte moarte. Ea nu a iubit niciodată cu adevărat. Ea nu a știut ce înseamnă un cuvânt atât de mare precum dragostea.


Eu îmi fac cuvintele vii. Tu ce alegi?

Monday, May 24, 2010

Gânduri pentru mai târziu (3)


Introducere

Ce bravi suntem noi ,omenirea,când seara ne năpustim în patimi şi plăceri nebănuite.Când toate luminile cad şi toate frânturile de suflete se combină şi recombină pentru a forma o inima cât de cât decentă.Ce armonioasă ne e viaţa, cea aglomerată şi încărcată de prietenii fragile.Cât sentiment de libertate ne curge prin vene atunci când avem totul de împărţit numai cu noi înşine. Câtă maturitate posedăm învăţâd spiritele “slabe” să-şi înece durerea în sticla prăfuită de pe raft şi nu în batistele iritante şi de un alb sinistru.
Povestea 1

Este dimineaţă. Soarele se roteşte pe cer leneş şi încearcă să îmbrăţişeze întreg oraşul.Norii amorţiţi alunecă spre sud şi trenurile se aud sosind…Ochii ti se deschis încet. Atât de încet încât tot ce pot să observe în jur este golul din jurul tău. Se deschid dintr-o dată atât de repede încât tresari din lumea ta de vis şi te prăbuşeşti în realitatea zilnică…Aici nu este nimeni lângă tine.Perna din stânga ta este neatinsă. Lângă patul tău este un singur ceas de mână rătăcit.Din duş nu se aude nimic. Nici o voce afona fredonându-şi dragostea pentru tine. Nici un Nimeni rătăcit prin frigiderul tău dezorganizat.Eşti singur.Te ridici zâmbind nonşalant şi sfidezi singurătatea cu muzica mult prea puternică pentru acea oră, la care renunţi odată cu primele migrene. Dulapul tău imens îţi găzduieşte doar hainele tale…cele puţine şi reci.

Povestea 2

Este dimineaţă. Afară cerul îşi varsă picăturile cu o graţie incredibilă. Peisajul auriu al copacilor bătrâni lasă un aspect de vechi şi totul pare împietrit. Deschizi ochii şi te vezi încolăcit printre aşternuturi străine din care ai vrea să scapi. Lângă tine nu este nimeni,dar este un bilet: “ Lasă-mi cheia la vecina de la 3“. Şi te ridici şi te îmbraci atât de repede încât ţi se face rau...sau poate nu acesta este motivul.
Concluzii

Nu suntem bravi,noi,omenirea. Cel puţin nu dimineaţa. Nu atunci când ziua reîncepe cu singurătatea atât de comună. Suntem doar nişte mincinoşi impecabili. Ne minţim pe noi,pe ceilalti. Eu nu am nevoie de dragoste, eu pot şi singur. Atât de mult pot…încât astăzi de dimineaţă îmi era frică să deschid ochii.

Thursday, May 13, 2010

Autobuz



În fiecare dimineaţă urmez acelaşi traseu întipărit în spatele retinei mele, sub formă de memorie longevivă. Este irelevant drumul până la locul de unde încep să trăiesc,aşa că nu am să descriu nimic, lăsând suspansul trecător să-şi manifeste propria imagistică legată de asfaltul îmbibat în praf sau toneta de ziare gri şi veşnic îngheţată.

Dar ceea ce vreau să vă descriu este trezirea mea la realitate.


Autobuzul 


Deşi nu acelaşi,toate sunt la fel. Urc grăbită cele două trepte pline de noroi şi gumă de mestecat,ca şi cum aş vrea să-mi las umbra în urmă şi să mă lipesc de geam cu nasul şi să scot limba în semn infantil de satisfacţie. Nu stau jos...nu îmi place. Stau pe mijlocul autobuzului sprijinită cu mâinile de bara galbenă unsuroasă şi privesc lumea de dinafara cutiei mele magice. Maşini trec pe lângă noi claxonând şi împingându-se parcă una pe alta de la spate...O femeie îşi caută cheile de la birou în geanta mult prea mare sau cel putin prea plină. O bătrână doamnă îşi aranjează şalul pe umeri aşteptând semaforul să "se înverzească". E totul aşa cum ştiu. Adormit în agitaţie.

Mă rotesc pe călcâie şi decid să interacţionez cu "magic boxul" meu. Si atunci...mă trezesc. Un bărbat somnoros calcă pe picior o tânără domnişoară. Domnişoara alunecă, se împiedică şi se agaţă de o doamnă mofturoasă la variile arome olfactive din jur. Doamna grav deranjată îşi trage braţul şi o mustră pe adolescenta ameţită. Trăgând însă braţul, loveşte un bătrân aşezat la margine,ce aşteapta cu nerabdare să ajungă cu nepotul la grădiniţă. Nepotul se strâmbă la bunic şi sare de pe scaun...mă loveşte la picior şi aleargă în capătul celălalt al autobuzului spre disperarea bunicului. Eu raman pe loc. Închid ochii şi oftez ca şi cum cineva m-ar fi trezit fix acolo, în mijlocul acelei ambuscade totale.

Un băiat stă cu fruntea-n palme. O femeie îşi şterge grabnic lacrimile...Eu ...Eu trebuie să cobor acum. Pun talpa îngheţată pe podeaua rece de beton şi adorm la loc.


(Întâmplarea este adevărată)

Thursday, May 6, 2010

AlzhTimer – rOMÂNIA ţara (unde) MORI(din cauza)LOR



2010-2011: aproape că îmi doresc să cred cu naivitate şi inocenţă banală că peste doi ani vom fi dispărut ca specie. Suntem plini de goliciune,triaţi,nu de soartă cât de o ţară autistă,în vii şi decedaţi. Suntem condiţionaţi de ceea ce se numeşte,generalist –Majoritate.


Majoritatea rOMÂNILOR au decis să se poarte prosteşte,ani de-a rândul,până când inevitabilul a devenit evident – acum sunt impotenţi cognitiv. Avem păreri despre orice fără să avem măcar habar despre ceva. Citând din piesa de teatru a unei doamne: ” Nimeni nu mai stie Nimic “
Suntem amorţiţi şi anoşti.Tipici şi absurzi.Goi şi proşti.
Suntem conduşi de ani buni de un individ nepregătit să fie persoană – şi de întreaga sa armată de roboţi “neunşi”, teleghidaţi şi slabi. Mass-media urlă groaza ce s-a pogorât asupra lumii noastre şi noi schimbăm canalul cu teama de a nu fi definiţi. Ne este teamă să privim persoanele din jur, având fobia injectată de a nu vedea în ochii lor ceea ce suntem noi.
Vă învăţaţi copiii să tacă, să înghită. Le spuneţi cât de puţin înseamnă în comparaţie cu universul, uitând în monotonia stereotipului că ei sunt singurele noţiuni ce fac universul să fie posibil. Vă lăsaţi ucisi,torturaţi şi sfidaţi de ceea ce ar trebui să vă permită convieţuire.
La intrarea în rOMÂNIA, e gura infernului aşa cum o descriu dramaturgii înşelaţi de muze divine. Dacă te opreşti pe margine şi inspiri,aerul te arde pe nari şi ţi le umple de praf. Dacă laşi liniştea să se aştearnă poţi să auzi scâncete de durere. Vizualul te izbeşte în plin când te cufunzi în ridurile adânci ale unui bătrân ce-şi târăşte amarul pe o margine de drum găurit, în timp ce o maşină de calitate îl îmbibă în ţărână...Întrebarea urmatoare este: ce-l mai reţine pe pământul pentru care a muncit doar ca să fie îndesat de viu în griul iadului?
Aş vrea să pot să sufăr de AlzhTimer – O boală care să te facă să uiţi timpurile acestea de glorie scârbită.


Aş vrea să-mi văd persoanele dragi îngrijite decent de un cadru medical.
Aş vrea să-mi simt empatia când privesc în jur.


Aş vrea să-mi văd copiii educaţi.
Nu vă e dor de zâmbetul celui de lânga voi ?…Triştilor

Tuesday, May 4, 2010

Societate la pubertate – Protest mut

Euforie. Viaţa reîncepe în fiecare dimineaţă,în jurul unei arome de cafea ieftină şi a gresiei îmbibate în răcoare  şi firmituri. Sprijinită de geamul aburit,tremurând,privesc cu sete şi dezgust asfaltul. Cotidian. Nimic nu pare să-şi schimbe faţada,zilele acestea,totul a stagnat în vid. Devremnicul soare,urâtul,planifică să orbească negrul...nu-l face să se stinga,doar îi dă un luciu prăfuit. Îmi strâng cana,ce-mi poartă zodiacul pe ea,în mâini şi sper că astăzi voi putea crede în astre.
În timp ce drogul uzual mi se scurge printre buze,timpul tinde să treacă în grabă. Îmi construiesc singură ipoteze pentru ştiri de dimineaţă. Un bătrân îşi procură maculatura zilnică de la magazinul din apropiere,un tânăr matinal îl împinge pentru a ajunge primul. O fetiţă îşi plimbă căţelul,maşini blânde conduse haotic o îngroapă în ape de pe marginea drumului. Un maidanez pătat este lovit de un ''protector al mediului''... Banalităţi.
Cobor scările cutiei gri şi fade în care mi-am făcut cămin şi muscând egoist din gogoaşa mea cu ciocolată, împing uşa cu coatele lăsând-o în cele din urmă să se izbească de metalul tocului şi să provoace un zgomot inestetic pentru acea ora.Ce-mi pasă?Atât timp cât în faţa mea motorul forjat al unei rable cere îndurare totul este scuzabil. Ignoranţă.
Faţa postaşului e perfect inexpresivă,salutul meu e o formalitate a bunului simţ personal.El nu mă va observa vreodată.Buna ziua...Du-te dracu!…Degeaba.
Vântul agitat îmi prinde de picioare pungi de cipsuri şi serveţele de unică folosinţă.Ce risipă! Tot ceea ce mai pot spera în acest moment ornamental este să nu înceapă ploaia...Nu îmi scot ţigarea.Nu vreau să provoc nori.
Catapultare.Îmi alunecă geanta în staţia de autobuz,rujul meu roşu-aprins sare la o considerabilă distanţă. Încerc să ajung la el,dar mijlocul de transport soseşte şi sunt călcată în picioare de o turmă de nevăzători. Pardon...Nepăsători.E al 3-lea pe care-l pierd luna asta…dar sar în batonul cu surprize şi îmi compostez biletul.Restul poartă discuţii contradictorii cu “naşul”.O tânără este îmbrâncită de un NIMENI şi lasă capul să i se prăvălească în podea când ochii ni se întalnesc...e inutil.Îmi suflec mânecile şi plec.
Exaltare.Aud o mie de voci adresându-se una alteia şi circa 3000 de apelative: 'fată' succedând fraze impozante prin simplitatea lor notorie. Cât am să mai pot să-mi adâncesc căştile în ureche? Îmi sângerează raţionamentul!Telefoanele ţipă incultură şi ele îşi însuşesc bărbaţii-'al meu ca bradu'.
Gândim .Dar niciodată în exces.Lumea intră într-o rutină a unei pubertăţi catastrofale.Oameni buni,vă spun! Am rămas blocaţi în era prostului-gust,era sintagmelor non-evolutioniste. Te îndemn să te trezeşti,într-o bună zi fără acel gust amar de suprasaturare. Te provoc să judeci. Să sintetizezi acele multe sentimente până să spui cuiva “ubitzicu(a)”.Până să jigneşti sau să pui etichete. Până să-ţi laşi amprentele pe ceva anume.
 E doar un protest mut,dar tu vorbeşte-ţi de la sine!

Gânduri pentru mai târziu (2)

El.Este spectrul solar în alb şi negru,e griul improbabilităţilor mele.Este magia simplităţilor cotidiene şi miracolul în care nu am crezut niciodată.Mi-a dat naştere doar ca să-mi îngroape inima-n iubire.Este începutul sfârşitului unei raţionalităţi impuse de ceva vreme după ceva dureri.E apusul răsăritului ce m-a ars şi mi-a lăsat urme.E maturizarea maturizării mele premature şi plasa ce mi-a prins aripile rupte. E lacrima ce mi-a spălat obrajii şi mi i-a pătat cu urme fine de degete. E carnagiul memoriilor mele împietrite,inhibatorul inhibiţiilor mele.E orgoliul întruchipat în carlionţi. Patima patosului meu sentimental. Golul plinului de’amar. Nu e perfect -nenorocitul,dar este singura imperfecţiune care mi-ar definii viaţa vreodata în adolescenţa mea târzie şi în adulţionarizarea mea necesara.
Îl iubesc aşa cum îsi iubesc stelele strălucirea; aşa cum plâng poeţii după muzele plecate; aşa cum-şi târăsc pictorii talentul pe ciorne.Infinit.
Exagerare–mi strigă impulsivitatea! Iubire– îi urlu inapoi. Şi cuprinzându-mi genunchii cu braţele, îmi aplec capul pe coate şi astept. Poate dragostea lui îmi va face cocon şi-mi va fi ontogeneză. Iar dacă nu, iubit va fi pentru tot ce face pentru mine-până cand fruntea nu mi se va dezlipi de pielea picioarelor reci.

Gânduri pentru mai târziu (1)

I walked in that school believing nothing will ever move my heart out of my cold-sarcastic senses...I felt so lonely and scared seeing new people grabbing my rationality and twisting it to desperation. Every morning I woke up looking at my disorientated face...blowing my daily tears off and praying God make me pass through the black-one-more-day of my life. Surrender was all I thought could ever save my existence…but I was truly wrapped up in wrong.
I can remember the minute I saw your face measureiting my entire body. I felt your straight look inside my mind, and I smiled and ran up the stairs as I was trembling with pleasure of resemblance. You were just like I used to be…As I got home I painted my smile with ice-cubes and carried my beloved “treasure” with a sad, poisoned gratitude of still being alive. I guess you’ll never know…how is to feel that hell’s got all over and you can do absolutely nothing but silent scream and burn. Somehow…you were still messing up my minds with peace.
Days past by as fast as blossoms, and your voice was there to stay. Everybody was looking at you when you talked. You were that new joy, that crazy brand of adrenaline from monotony…You, my loved, were madly fascinating. There were more rumors concerning you then I ever heard before, but you didn’t even blinked. You knew what you were…you knew what you wanted to be seen like...so I never saw you like you wanted to.
I could barely keep my soul inside my beating-box-chest when you turned around and said: you’re right! May exaggeration excuse my impulsivity but I felt like in that very moment my blood started running in my veins after years. I was the girl among others who got to be right upon your devilish-beautiful eyes.
The night…oh, the unbearable night, when I couldn’t see you or just zip your words with deep care…And then the day…oh the ungrateful day whom never allowed me do what I wanted to…I was restricted by my cruel-selfish thoughts to hug you, touch you, kiss you. Frustrating.
And yes…my perfect stupidity carried me out to dating an irrelevant piece of human, who was nothing more and nothing less but the portrait of pure loss of inspiration and secure disappointment. But had nothing more to lose as you were hold by someone’s hands too.
“US” just felt impossible. And I felt disgust for myself and I, in my journey to : land of losing someone special .
It is unbelievable and not for you, my sweet, as for I, who suddenly from iceberg to island got irrevocably in love with you. It was the second when I burst into tears of happiness because I realized I was not dead I was alive for as much as anyone can be and I was able to feel that powerful feeling for you. LOVE.
I was capable of crawling among the solid, dirty ground just to make you feel the same…I start realizing that anyone who stood beside you was worthless to be there and it instantly becomes my passive enemy.
Somehow…you felt in love with this piece of old messed up garbage, and made it be sort of shinny gold again. And what I feel for you…it is not obsession it is love…and not just love, but gratitude and respect…and love again. And if that seems to be overwhelming then I’ll just back up and set you free.
Until the sun will end up frozen… Until the moon is all of cheese…Until the rain will dry the wetness…Until the sky will kill the dreams...Until the stars will fade in sorrow of never seeing light of day… For you my love I’m here to stay.
And I can sometimes misjudge your actions, and feel harmless hatred for some from your pass, but I am only doing this because I want this to last… I may not know how to love right, I may not know what you need or like… But I know that no matter what , I’ll never ask back for this words….and at goodbye…I’ll wave my hand and wipe my tears and just remember… the way we knew to keep feelings grow… And it will be the end of life… as we knew it together.