Gânduri pentru mai târziu (11)

Cineva separă destine dimineaţa.

Genele ei sunt atât de bine strânse încât aproape le auzi scâncetele despărţirii. Sub îmbrăţişarea lor, două scântei de “AfterEight”.

Limba ei sărată trece somnoroasă peste buzele uscate şi calde, trăgându-le preţ de clipe departe de lumină.

Mâinile atârnă greu deasupra capului în timp ce spatele I se arcuieşte şi lasă urme tricoului nu-atât-de-larg.

Degete lungi cu unghii colorate.

Are o singură şosetă şi pe coapsă tatuat ca peste noapte cotorul cărţii ei noi.

Din două mişcări precise, părul ei se lasă pradă agrafei tăioase şi reci.

Gresia e rece, aşa şi cafeaua de-aseară, aşa şi privirea ei.

E prea devreme să simtă, e prea târziu să uite şi în general nu înţelege rostul dimineţilor - toate dimineţile sunt dimineţi “de după”. Dimineţi de după viaţă şi vise.

Ea

Se scurg amintiri din gene si cad;

Cad In “lacul dulce” pe margine de pat.

Mi-e dor de soareci, mohair si povesti,

De perii, de zgaibe, halatul cel vechi,

Imbratisari, culori… si tras de urechi…

Din strans de trifoi si raze de soare,

Ramas’am in ploaie cu ganduri amare…

Zambesc  tresarind in graba pe strada,

O vad eu in altii, deci sper sa ma vada…

Dor.

A amorțit…

În fiecare noapte adoarme sub patimile minții sale și îi pleacă cearcăne de dor sub pleoapele strânse cât să nu i se deschidă. Îi plăcea noaptea – nu-i mai place noaptea. Noaptea îi încleștează degetele pe-așternut și îi umezește fruntea. Noaptea o trezește brusc în neclintitul coșmar. Noaptea îi încrețește fruntea și îi acoperă ochii-n negru. Noaptea o lasă singură și îi smulge bucăți din ce-a mai rămas din suflet. A ajuns să urască noaptea… Când oare s-a întâmplat asta?

Diminețile încep la fel. Amorțite. Stă pe marginea patului nemișcată sprijinindu-se-n mâini și cu privirea în podea. Câteodată mâna îi mai trece prin păr și se oprește acolo doar cât să apuce să-și dea seama că înca e vie – cumva. Încearcă să se ridice în fiecare dimineață și cu cât încearcă mai tare cu atât se duce mai jos. Oamenii amorțiți parcă nu trebuiau să mai simtă nimic… Au mințit-o.

Pașii ei sunt acum atât de mărunți încât ai spune că nu vrea să se desprindă de ceea ce lasă în urmă. Nu, nu vrea. Capul ei e-o cutie plină de scurt metraje  vechi… E-un cinematograf părăsit și anost. Singurul neon din spate ce licăre, stă să se stingă. Mai trec suflete pe lânga ea și strigă din ușă să vadă dacă-i cineva acolo… Dar nimeni nu intră. Și de ce ar intra? Sunt filmele ei la nesfârșit…

Nu este o imagine plăcută. Este doar o imagine. O imagine alb-negru pătată de cafea și amintiri. O imagine amorțită în ochii unei vieți. O imagine ce i-a făcut șanțuri în obraji și le-a împletit sub fața-i tremurandă. O imagine ascunsă sub reviste colorate.

Îi e dor… să-i spună cineva că îi e dor, dar nu poate să mai vorbească. 

Oamenii din Mohair

Pulover. O croșetare continuă și monotonă a unui material moale sau tare, fin sau aspru, scămoșat sau nu,în ochiuri largi sau strâmte, mari sau mici, cu model sau simplu.

Om. O croșetare continuă și aproape ritualică a unui “material” moale sau tare, fin sau aspru, scămoșat sau nu, în “ochiuri” largi sau strâmte, mari sau mici, simplu sau compus.

Ibricul din metal rece și zgâriat, zace sub presiunea focului veștejit. Apa își aruncă ai săi stropi fierbinți peste margini pentru a se salva de la evaporare, dar nimeni nu pare să o bage în seamă. Și-ar fi dorit el, ibricul, să fie ceainic și să-și fluiere durerea, dar se descurcă așa cum poate. Geamul slab deschis își leagănă rugina în bătaia unui aer mult prea tăios. Umbre acoperite de pulovere cu mâneci lungi, trase peste coate mișună în scobiturile cutiei de beton. Sunt oameni în pulovere și afară, zgribuliți și grăbiți. Unii spre case alții spre mai bine.

Sunt în stradă, pe trotuar și-mi sprijin talpa murdara de o bucată de grilaj prăfuit al unui fost butic de ziare.

Oamenii din Mohair sunt  peste tot și de toate felurile. Unii sunt culori, alții non. Unii sunt liberi, alții sunt 

prinși în curele sau bretele. Unii sunt suflecați la mâneci, alții nu. Dar tuturor le-a fost rece și toți vor să le fie cald. Pe unii îi vezi cum le iese câte un fir, alții se destramă pur și simplu în căutarea unei andrea…

Oamenii din Mohair închid ochii și tricotează amintiri în bucle mici de lână fină, ce și le lipesc ulterior pe ghemul roșu și înghețat pentru a îl face să mai simtă ceva… Ei păstrează și mirosuri de parfum… Unii au glugă cu nod de lacrimi înnodate sub bărbie, alții au etichete lipite pe spate… Dar nimeni… Nimeni nu e gol!

Am uitat să țesem. Am uitat să împletim. Am uitat să reparăm. Tot ce căutăm, vrem să fie nou și impecabil. Mohairul vechi zăbovește în dulapul plin de așchii… Îl îmbibăm cu naftalină și apoi ne plângem că a căpătat odor. Îl mai probăm din când în când de dor, apoi îl aruncăm pe pământul rece și fugim.

Cineva încearcă să ne fure mohairul! Cineva încearcă să ne toarcă-n fus prea greu… Cineva ne pătează cu gânduri inutile și cineva ne taie firele de susținere. Unde mi-e umerașul  căci am obosit… 

Am ținut și de cald… am fost dat și jos. Am fost cărat mai departe sau uitat într-un bar ieftin cu țigări la bucată...M-am umplut de fum și m-a durut spătarul ce-mi apăsa pe piept… Dar am decis! -

-Îmi trag puloverul vechi pe mine și-mi relipesc firele de păr rebele, de cap. Nu-mi pun eșarfă… sunt destul de sufocată și așa. Bocancii vechi își leagă singuri ațele – sunt afară și aerul îmi inundă plămânii seci. Îmi arunc mâinile în buzunare. Rotesc gâtul cât să mă feresc de ucigașii fără vină. Nu vreau să mai aud că “a dat o mașină peste mine” când în fapt era un om. Încă mai zâmbesc  pe stradă,în ciuda faptului că nimeni nu pare dornic să-mi raspunda… Puloverul meu mă încălzește. Îl fac să fie nou.-

Nu toți suntem copaci

Nu. Copaci am fost odată la-nceput!

Demult atunci pe vremea când vântul era mut.

Cu ramuri lungi,cu frunze-n dungi,

Cu gânduri limpezi și adânci.

De ieri ne-am transformat în foi,

În coli, file și pagini moi,

În patimi neîmpărtășite,

În amintiri pre-veștejite,

În iubiri reci și lacrimi seci -

“Aș vrea să plec...n-aș vrea să pleci.”

Eu sunt ciornă murdărită!

Zvârlită-n vânt și răscolită!

Am fost albă-acum gălbuie;

Eram caiet-acum hârtie;

Voiam condei, acum doar pix -

„Nu mă scoate din abis...”

Cu simplitate și mândrie,își povestii privindu-se-n hârtie,

Despre o filă ruptă prea devreme, lăsată cu ideea de-a se teme,

Despre stiloul ce-a scris-o greșit...despre ce-a vrut și ce-a primit!

Nu toți suntem copaci și-a zis copila,

Nu toți purtăm semnătura lui Neruda sau Bacovia.

Nu toți rămânem ne-ndoiți de autori,

Dar toți, absolut toți suntem comori!