Nu toți suntem copaci

Nu. Copaci am fost odată la-nceput!

Demult atunci pe vremea când vântul era mut.

Cu ramuri lungi,cu frunze-n dungi,

Cu gânduri limpezi și adânci.

De ieri ne-am transformat în foi,

În coli, file și pagini moi,

În patimi neîmpărtășite,

În amintiri pre-veștejite,

În iubiri reci și lacrimi seci -

“Aș vrea să plec...n-aș vrea să pleci.”

Eu sunt ciornă murdărită!

Zvârlită-n vânt și răscolită!

Am fost albă-acum gălbuie;

Eram caiet-acum hârtie;

Voiam condei, acum doar pix -

„Nu mă scoate din abis...”

Cu simplitate și mândrie,își povestii privindu-se-n hârtie,

Despre o filă ruptă prea devreme, lăsată cu ideea de-a se teme,

Despre stiloul ce-a scris-o greșit...despre ce-a vrut și ce-a primit!

Nu toți suntem copaci și-a zis copila,

Nu toți purtăm semnătura lui Neruda sau Bacovia.

Nu toți rămânem ne-ndoiți de autori,

Dar toți, absolut toți suntem comori!