Oamenii din Mohair

Pulover. O croșetare continuă și monotonă a unui material moale sau tare, fin sau aspru, scămoșat sau nu,în ochiuri largi sau strâmte, mari sau mici, cu model sau simplu.

Om. O croșetare continuă și aproape ritualică a unui “material” moale sau tare, fin sau aspru, scămoșat sau nu, în “ochiuri” largi sau strâmte, mari sau mici, simplu sau compus.

Ibricul din metal rece și zgâriat, zace sub presiunea focului veștejit. Apa își aruncă ai săi stropi fierbinți peste margini pentru a se salva de la evaporare, dar nimeni nu pare să o bage în seamă. Și-ar fi dorit el, ibricul, să fie ceainic și să-și fluiere durerea, dar se descurcă așa cum poate. Geamul slab deschis își leagănă rugina în bătaia unui aer mult prea tăios. Umbre acoperite de pulovere cu mâneci lungi, trase peste coate mișună în scobiturile cutiei de beton. Sunt oameni în pulovere și afară, zgribuliți și grăbiți. Unii spre case alții spre mai bine.

Sunt în stradă, pe trotuar și-mi sprijin talpa murdara de o bucată de grilaj prăfuit al unui fost butic de ziare.

Oamenii din Mohair sunt  peste tot și de toate felurile. Unii sunt culori, alții non. Unii sunt liberi, alții sunt 

prinși în curele sau bretele. Unii sunt suflecați la mâneci, alții nu. Dar tuturor le-a fost rece și toți vor să le fie cald. Pe unii îi vezi cum le iese câte un fir, alții se destramă pur și simplu în căutarea unei andrea…

Oamenii din Mohair închid ochii și tricotează amintiri în bucle mici de lână fină, ce și le lipesc ulterior pe ghemul roșu și înghețat pentru a îl face să mai simtă ceva… Ei păstrează și mirosuri de parfum… Unii au glugă cu nod de lacrimi înnodate sub bărbie, alții au etichete lipite pe spate… Dar nimeni… Nimeni nu e gol!

Am uitat să țesem. Am uitat să împletim. Am uitat să reparăm. Tot ce căutăm, vrem să fie nou și impecabil. Mohairul vechi zăbovește în dulapul plin de așchii… Îl îmbibăm cu naftalină și apoi ne plângem că a căpătat odor. Îl mai probăm din când în când de dor, apoi îl aruncăm pe pământul rece și fugim.

Cineva încearcă să ne fure mohairul! Cineva încearcă să ne toarcă-n fus prea greu… Cineva ne pătează cu gânduri inutile și cineva ne taie firele de susținere. Unde mi-e umerașul  căci am obosit… 

Am ținut și de cald… am fost dat și jos. Am fost cărat mai departe sau uitat într-un bar ieftin cu țigări la bucată...M-am umplut de fum și m-a durut spătarul ce-mi apăsa pe piept… Dar am decis! -

-Îmi trag puloverul vechi pe mine și-mi relipesc firele de păr rebele, de cap. Nu-mi pun eșarfă… sunt destul de sufocată și așa. Bocancii vechi își leagă singuri ațele – sunt afară și aerul îmi inundă plămânii seci. Îmi arunc mâinile în buzunare. Rotesc gâtul cât să mă feresc de ucigașii fără vină. Nu vreau să mai aud că “a dat o mașină peste mine” când în fapt era un om. Încă mai zâmbesc  pe stradă,în ciuda faptului că nimeni nu pare dornic să-mi raspunda… Puloverul meu mă încălzește. Îl fac să fie nou.-