Cum sunt cuvintele moarte, te întrebi, nu? Cuvintele moarte sunt în vocea oricui.Sunt acele cuvinte date spre auzul voit și dorit al celui de lângă tine.Acele șoapte impuse,aparent relaxate printr-o naturalețe hipnotizantă,acele clipe suspendate în puncte și idei.
"Spune-mi ! Mă iubești? "
"....dA!"
(ea îi strânge mâna entuziasmată și își lasă capul să cadă pe umărul lui)
Cuvinte moarte.Jumătăți de măsură spuse din reflexul nevoii mai mult decât plăcerea sonorității.
Oamenii vor să audă ceea ce simt ei.Când nu primesc asta,totul cade și lasă un gol în urmă.Și doare,dar nu ști de ce. În fond știai foarte bine adevarul pe care l-ai negat cu desavarșire.
Am încercat să spun mereu ceea ce voiam să spun. Nu înțeleg de ce ai trăda sufletul pentru o minte ce nu acceptă altceva decât propriul crez. Dar am cunoscut un om. O fată. Am să o numesc simplu Ea. Ea a mințit mereu privitor la ceea ce simțea. Ea voi să audă doar propriul palpabil și nimic altceva nu părea să o mulțumească. Ea avea nevoie de o dragoste continuă perpetuată de-a lungul multor suflete și nu doar unul. Ea credea că există prinți și castele(metaforic vorbind) și că lumea aceasta toată este construită împotriva broscuței din ea. Ea a făcut o depresie. Și ea s-a stins. Nu a murit fizic. Dar Ea nu mai există. În locul ei a rămas un trup sorbit de timp,în melancolie și amintiri inexistente. O privesc și azi trecând grăbită pe stradă, cu fruntea lipită de pământ și ochii înlăcrimați.
Oamenii ca ea sunt plini de cuvinte moarte. Ea nu a iubit niciodată cu adevărat. Ea nu a știut ce înseamnă un cuvânt atât de mare precum dragostea.
Eu îmi fac cuvintele vii. Tu ce alegi?
"Spune-mi ! Mă iubești? "
"....dA!"
(ea îi strânge mâna entuziasmată și își lasă capul să cadă pe umărul lui)
Cuvinte moarte.Jumătăți de măsură spuse din reflexul nevoii mai mult decât plăcerea sonorității.
Oamenii vor să audă ceea ce simt ei.Când nu primesc asta,totul cade și lasă un gol în urmă.Și doare,dar nu ști de ce. În fond știai foarte bine adevarul pe care l-ai negat cu desavarșire.
Am încercat să spun mereu ceea ce voiam să spun. Nu înțeleg de ce ai trăda sufletul pentru o minte ce nu acceptă altceva decât propriul crez. Dar am cunoscut un om. O fată. Am să o numesc simplu Ea. Ea a mințit mereu privitor la ceea ce simțea. Ea voi să audă doar propriul palpabil și nimic altceva nu părea să o mulțumească. Ea avea nevoie de o dragoste continuă perpetuată de-a lungul multor suflete și nu doar unul. Ea credea că există prinți și castele(metaforic vorbind) și că lumea aceasta toată este construită împotriva broscuței din ea. Ea a făcut o depresie. Și ea s-a stins. Nu a murit fizic. Dar Ea nu mai există. În locul ei a rămas un trup sorbit de timp,în melancolie și amintiri inexistente. O privesc și azi trecând grăbită pe stradă, cu fruntea lipită de pământ și ochii înlăcrimați.
Oamenii ca ea sunt plini de cuvinte moarte. Ea nu a iubit niciodată cu adevărat. Ea nu a știut ce înseamnă un cuvânt atât de mare precum dragostea.
Eu îmi fac cuvintele vii. Tu ce alegi?
No comments:
Post a Comment