El.Este spectrul solar în alb şi negru,e griul improbabilităţilor mele.Este magia simplităţilor cotidiene şi miracolul în care nu am crezut niciodată.Mi-a dat naştere doar ca să-mi îngroape inima-n iubire.Este începutul sfârşitului unei raţionalităţi impuse de ceva vreme după ceva dureri.E apusul răsăritului ce m-a ars şi mi-a lăsat urme.E maturizarea maturizării mele premature şi plasa ce mi-a prins aripile rupte. E lacrima ce mi-a spălat obrajii şi mi i-a pătat cu urme fine de degete. E carnagiul memoriilor mele împietrite,inhibatorul inhibiţiilor mele.E orgoliul întruchipat în carlionţi. Patima patosului meu sentimental. Golul plinului de’amar. Nu e perfect -nenorocitul,dar este singura imperfecţiune care mi-ar definii viaţa vreodata în adolescenţa mea târzie şi în adulţionarizarea mea necesara.
Îl iubesc aşa cum îsi iubesc stelele strălucirea; aşa cum plâng poeţii după muzele plecate; aşa cum-şi târăsc pictorii talentul pe ciorne.Infinit.
Exagerare–mi strigă impulsivitatea! Iubire– îi urlu inapoi. Şi cuprinzându-mi genunchii cu braţele, îmi aplec capul pe coate şi astept. Poate dragostea lui îmi va face cocon şi-mi va fi ontogeneză. Iar dacă nu, iubit va fi pentru tot ce face pentru mine-până cand fruntea nu mi se va dezlipi de pielea picioarelor reci.
No comments:
Post a Comment