Spune-mi omule, unde te duci tu așa grăbit? Sincer
nu văd unde alergi, pentru că dincolo de țelul tău maxim, de altfel simplist
odată atins, nu mai există nimic. Cine ți-a spus că lumea nu are margini,
probabil ți-a explicat și cum casa din pădurea fermecată este toata din turtă
dulce și belșug. Desigur, îți e atât de
teamă că tu, om ambițios, nu o să atingi la timp- ”linia de sosire”- încât refuzi
inexistența simplă și logică a limitelor. Dacă nu ar exista limite, nu ai avea
ocazia ca la un moment dat să respire adânc și să spui : acesta este punctul
meu de sosire.
Mi se lipește un zâmbet semi-amar pe față, când
realizez numărul celor ce trecându-și plictisiți ochii pe aceste rânduri citesc
de fapt – LIMITĂ = STAGNARE = MAI PUȚINI
BANI = RATARE
De acord. Nu stagnăm, dar asta nu înseamna că
toata viața noastră evoluăm. Ci la un moment dat al vieții noastre ne plimbăm
pe țărmul limitei proprii bucurându-ne de modul în care i-am dat formă, i-am
accentuat conturul, i-am rotunjit colțurile. (Sincer acum. Câți dintre voi consideră
că LIMITA este ceva normal și bun și nu un dezastru social?)
”Mai mult,
mai mult!” când de fapt majoritatea nu faceți nimic altceva decât să încercați
marea cu degetul și să constipați societatea prin preconcepții, judecăți emise
pe fapte doar auzite. Vedeți o minte strălucită și așteptați să fie hârtia minune ce ne va șterge pe toți de
rahat. Pledați nevinovăția, predați stereotipia și confundați EVOLUȚIA, CALEA
ASCENDENTĂ cu un fel de joculeț MiniClipist ce nu se va termina niciodată. Nu-i
de mirare că în momentul LIMITEI, mulți clachează și mai rău, mulți renunță la
parcurgerea unei alte etape.
[Trebuie
sa fac o mica precizare - Am evitat să pronunț până în acest moment cuvântul –
Sentiment, aparent lumea are migrene sau glume neîntrerupte când vine vorba de
constanta noastră existență. Sentimentele nu au limite. Impuse, deduse,
corupte, oprite, dorite, stompate, fabricate, flagelate, acceptate,
luminate,-ntunecate, ele nu au limite. Ele sunt cele care exploatate în cel mai
pur sens, pot ajunge să te împlinească.]
Așa cum o văd eu, viața e un concert. Toate instrumentele își au rolul
foarte bine știut și asumat. Ultimele clipe sunt ale unui solo ce-și dă ultimul
recital, plin de forță, de experiență, de cunoaștere, de dor, de putere. O vioară
veche, dar cu anii tinereții fixați în minte și suflet. Aceea este limita ei.
Orice ar fi peste, sub, în plus sau în minus – nelimitat- ar reduce frumusețea
acelei limite.
Cântă-ți viața
exact așa cum vrei. Nu cum e normal. Nu cum trebuie. Nu cum ai citit/auzit. Du
a ta partitură de la DO de jos până la DO de sus. DO it
No comments:
Post a Comment